Coada șoricelului

Denumirea sa latină este Achillea millefolium, făcând referire la miticul luptător grec Ahile, cel scăldat de mama sa, zeiţa Thetis, în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil la răni (o aluzie la uimitorul efect cicatrizant şi de vindecare a rănilor al acestei plante). Acum două mii de ani, dacii denumeau planta "chodela" (codiţă), nume consemnat în tratatele lui Dioscoride (medic militar roman), şi o foloseau pentru vindecarea rănilor, can­grenelor şi a bolilor infecţioase. Mai târziu, în medicina populară românească, coada-şoricelului a căpătat un loc cu totul aparte, fiind folosită în toate zonele ţării, pentru nu mai puţin de o sută de afecţiuni, de la cele diges­tive şi der­matologice, la cele care ţin de sistemul imu­nitar sau endo­crin. În mod curios, ştiinţa mo­dernă s-a ocupat cu adevărat serios de acest panaceu din far­macia verde doar în ultimii ani. Dar înainte de a cu­noaşte rezul­tatele acestor studii, să aflăm cum se recoltează, cum se păs­trează şi cum se pre­pară coa­da-şorice­lului.

Recoltare

De la coada-şoricelului se culeg tulpinile fragede şi inflo­res­cenţele albe, uneori cu nuan­ţe de roz, cu miros aromat-amă­rui. Este, alături de păpădie, planta medici­nală cea mai răs­pândită la noi în ţară, fiind întâlnită de la câmpie şi până în zona montană înaltă. Iu­beşte în mod special lumina soa­relui, de care are nevoie din abun­denţă, în rest fiind foarte rezistentă la lipsa de umiditate, la condiţiile de sol şi de temperaturi (rezistă la cele mai puternice canicule, dar şi la gerul iernii). O găsim pe pajişti, prin fâneţe, pe marginile râurilor şi ale pâraielor, pe lângă drumurile de ţară şi în locurile virane. Se cu­lege pe vreme uscată, de preferinţă în miezul zilei, când are concentraţia maximă de uleiuri volatile. Pentru cules avem nevoie neapărat de o foarfecă de grădină sau de un cuţitaş, cu care se taie tulpina înflorită, aşa încât să nu smulgem planta din rădăcină. De regulă, se culege inflorescenţa cu o tulpină cât mai scurtă, din două motive:
1. Are efectele terapeutice cele mai puter­nice.
2. În locul tăieturii, planta se va regenera mai uşor, dând în scurtă vreme şi mai multe flori, asigurându-i astfel perpetuarea. După culegere, planta se întinde la uscat în strat de maximum opt centimetri grosime, într-un loc lipsit de umiditate, umbrit şi bine ventilat. Se poate usca foarte bine şi în bucheţele, care, de aseme­nea, se atârnă într-un loc umbrit. Dintr-un kilogram de plantă proaspătă se obţin după uscare două-trei sute de grame de produs lipsit de umiditate. Coada-şoricelului uscată se păstrează în pungi de hârtie sau în săculeţi de pânză, în locuri întunecate şi lipsite de umezeală.

1. Pulberea - pentru reglarea activităţii hormonale şi tratarea hemoragiilor

Coada-şoricelului iubeşte lumina soarelui

Se obţine prin măcinarea cât mai fină, cu râşniţa electrică de cafea, a părţilor aeriene. Depozitarea pulbe­rii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum două săptămâni (deoarece substanţele vola­tile se evaporă rapid). De regulă, se adminis­trea­ză de 4 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol.
Pulberea de coada-şori­ce­lului se foloseşte în mod tradiţional contra dezechilibrelor hormonale la femei. În Bucovina, femeile tinere care nu puteau avea copii foloseau adesea ceaiul de coa­da-şorice­lului. Cerce­tătorii de la Univer­sitatea din Padova, Ita­lia, au con­firmat de curând vali­di­tatea aces­tui demers tera­peutic, publicând în iulie 2006 studii în care arată că două sub­stanţe din coada-şoricelului (api­genina şi luteolina) îmbunătăţesc răspunsul organismului la acţiu­nea hor­monilor care declanşează ciclul menstrual şi care deter­mină amplificarea caracterelor femi­nine. Se administrează pul­berea proaspăt măcinată de flori de coada-şoricelului, câte trei linguriţe pe zi, în cure de pa­tru săptămâni, urmate de alte două săptămâni de pauză.

2. Infuzia combinată - contra bolilor biliare, digestive şi intestinale

Se pun 3-4 linguri de coada-şoricelului mărunţite, la macerat, în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de 5 mi­nute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final se amestecă cele două extracte, obţinându-se apro­ximativ un litru de infuzie combinată de coada-şorice­lului, care se foloseşte intern.
Cel mai frecvent, această infuzie combinată este folosită în afecţiunile digestive şi biliare.

3. Sucul - leac împotriva hepatitei şi cirozei

Se obţine din planta proaspăt culeasă, cu ajutorul mixerului (blenderului): în vasul acestuia se pun 50 de grame de plantă foarte bine spălată în prealabil şi 50 ml de apă de izvor, după care se omogenizează totul prin mixare, iar amestecul rezultat se stoarce prin tifon. Se iau 50 ml pe zi din acest suc, pentru tratarea afec­ţiunilor hepato-biliare, iar extern, se poate folosi pentru tratarea rănilor şi arsurilor.
Un studiu japonez din 2006 a avut drept subiect efectul hepatoprotector al sucului proaspăt extras din inflorescenţele şi din tulpinile de coada-şoricelului. Mai multe animale de experienţă intoxicate cu substanţe care produc hepatită mortală au fost tratate cu acest suc, care a fost administrat pe cale orală. Dintre animalele care au fost tratate, mai mult de 40% au supravieţuit, în timp ce cele din lotul-martor, netratate cu coada-şori­celului, au decedat în proporţie de 100%. S-a con­sta­tat că la organismele tratate cu suc de coada-şorice­lului, ficatul suferă mult mai puţine modificări struc­turale, celulele din componenţa sa au mai puţine mal­formaţii, iar tendinţa spre ciroză este net diminuată. Sucul proas­păt de coada-şoricelului se prepară zilnic şi se admi­nistrează imediat după filtrare, câte 50-60 ml, în doză unică, zilnică. Se fac astfel cure de câte 60 de zile, urmate de alte 20 de zile de pauză.

4. Tinctura - contra hipertensiunii şi bolilor cardiovasculare

Pentru obţinerea acestui preparat se pun într-un borcan cu filet 20 de linguri de pulbere de inflorescenţe de coada-şoricelului, peste care se adaugă două căni (500 ml) de alcool alimentar de 70 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă plantele să macereze vreme de două săptămâni, într-un loc călduros, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Intern, se administrează din acest remediu de patru ori pe zi, câte o linguriţă (5 ml) di­luată în puţină apă.
Un studiu din anul 2000 a arătat faptul că adminis­trarea, vreme de 3-6 luni, a acestei tincturi (câte 5 ml de 3-4 ori pe zi) ajută la scăderea semnificativă a coles­terolului rău (LDL) şi a colesterolului total. De aseme­nea, reduce valorile trigliceridelor, în medie cu 12%, după doar două luni de tratament.
Pacienţii cu hipertensiune vor beneficia şi ei de pe urma tratamentului făcut sistematic cu această tinctură, din care se administrează câte 5 ml pe zi, la orele 8, 14, 18 şi 23. Efectul hipotensor va fi sesizat după două luni de tratament, exercitându-se mai ales asupra tensiunii diastolice, care scade cu 10% în medie, asupra tensiunii sistolice efectul fiind mai mic (2-3%).

5. Cataplasma - contra alergiilor cutanate

O mână de flori mărunţite de coada-şoricelului se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50°C). După trecerea acestui interval de timp, se aplică direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon, şi se lasă vreme de minimum 60 de minute. Principala utili­zare a acestei aplicaţii externe este în alergia cutanată, unde unele dintre substanţele aro­matice (azulenele) din compoziţia plantei au efecte antiinflamatoare şi anti­aler­gice, reduc mâncă­rimile, usturimea şi edemele. În alergiile aflate în fază acută, cataplasma se ţine vreme de minimum două ore pe locul afectat, punându-se eventual puţină gheaţă deasupra, pentru a potenţa efec­tul calmant al mâncărimii. Con­tra eczemelor alergice, se face un tratament de măcar patru săp­tămâni, timp în care se ţine vreme de minimum 1 oră pe zi cataplasma proaspăt preparată pe porţiunea de piele afectată.

6. Alifia - leac pentru răni şi hemoroizi

Se pun într-un ibric 150 ml de ulei de floarea-soarelui, 6 linguriţe de inflorescenţe proaspete de coada-şo­ri­celului foarte fin tocate, 2 linguriţe de răşină de brad şi 2 linguriţe de ceară de albine. Ibricul se pune pe un ochi al aragazului, reglat să ardă la foc mic, unde se lasă timp de 10 minute, amestecând înconti­nuu cu o linguriţă. Când toate componentele s-au lichefiat şi omogenizat, ibricul se ia de pe foc şi con­ţinutul se filtrează prin tifon, se pune într-un borcan cu capac şi se lasă la răcit. Când preparatul atinge tem­peratura camerei, se depozitează la frigider.
Aplicat pe rănile care se vindecă greu, acest unguent are efecte cicatrizante aproape miraculoase. Contra rănilor recente, deschise, se foloseşte în primele 24 de ore tinctura, care are efect dezinfectant şi antiinflamator puternic. Odată ce rana s-a închis şi încep să se refacă ţesuturile, aplicarea unguentului cu coada-şoricelului va accelera foarte mult procesele de regenerare, va preveni infecţiile şi alte complicaţii, facilitând o vinde­care foarte estetică.
Unguentul de coada-şoricelului mai are efecte foar­te bune contra hemoroizilor, inclusiv a celor care sân­gerează, întrucât opreşte hemoragia prompt, reduce inflamaţia, precum şi senzaţiile de mâncărime sau de usturime.

7. Uleiul - contra arsurilor

În jumătate de litru de ulei de măsline, de sâmburi de struguri sau de susan, se pun 10 linguri de inflores­cenţe de coada-şoricelului uscate şi mărunţite. Se lasă acest amestec să macereze la soare vreme de două săptă­mâni, după care se filtrează, iar preparatul obţinut se trage într-o sticlă închisă la culoare, care se păstrează în locuri întunecoase şi reci. Principala utilizare a aces­tui ulei este contra opărelilor şi arsurilor, inclusiv a arsurilor solare sau cu substanţe chimice. Mai multe studii făcute în România, în anii '70, sub conducerea profesorului A. Popovici, au pus în evidenţă faptul că uleiul de coada-şoricelului ajută la vindecarea rapidă şi estetică a arsurilor cu substanţe chimice. Într-unul din experimente a fost folosit chiar napalmul (substanţă periculoasă, folosită, între altele, în războiul din Vietnam), arsurile produse de acesta fiind mult mai rapid vindecate cu ajutorul acestei plante decât folosind un tratament obişnuit. Uleiul de coada-şoricelului se aplică de trei ori pe zi pe locul afectat, până la vin­decare.

8. Spălăturile vaginale cu coada-şoricelului

Se fac cu ajutorul infuziei combina­te, a cărei metodă de preparare a fost prezentată anterior, cu precizarea că va fi făcută o formulă mai concentrată, fo­lo­sind dublul cantităţii de plantă. Aceas­tă infuzie proaspăt preparată va fi intro­dusă în irigator, cu care se va face spă­lătura cu o durată de 10 minute mini­mum (principiile active trebuie să intre în contact cu ţesutul epitelial din vagin pe această durată de timp). Acest trata­ment este eficient contra rănilor pe colul uterin şi contra leziunilor la ni­velul mucoasei vaginale. De asemenea, spălăturile cu coada-şoricelului sunt eficiente în candidoza vaginală, sub­stanţele antiseptice conţinute de plantă blocând proliferarea acestei ciuperci, reducând inflamaţia şi ajutând la refa­cerea epiteliilor lezate de infecţie. Este un tratament blând, care nu perturbă flora vaginală, folosit şi pentru tratarea pruritului vulvar, care apare în pre şi în post-menopauză, dar şi pentru preve­nirea prolapsului uterin.

Precauţii şi contraindicaţii la tratamentul cu coada-şoricelului

Coada-şoricelului se administrează cu prudenţă la gravide, în doze nu mai mari de 5 grame pe zi. Un studiu al Universităţii din Sidney, Australia, arată că o depăşire de 56 de ori a dozei normale de coada-şoricelului determină o greutate a fetusului mai redusă şi o greutate a placentei mai mare decât la grupele de control, fără a apărea însă malformaţii, întreruperi de sarcină sau alte efecte nedorite asu­pra fetusului sau gravidei.
La persoanele cu sensibilitate alergică la plantele din familia Aste­raceae, coada-şoricelului poate pro­duce catar respirator şi dermatită de contact.
Pe baza studiilor realizate pe ani­male s-a constatat că dozele mari de coada-şoricelului pot avea efecte de potenţare a efectului sedativelor şi al antihipertensivelor şi totodată pot să contracareze efectele anticoagulantelor.
Cercetătorii de la Universidade Federal do Parana, Brazilia, au constatat o creştere a procentajului sperma­tozoizilor devitalizaţi la şobolanii masculi, trataţi cu doze foarte mari (depăşite de 20-50 de ori) de extract de coada-şoricelului, fără să apară nici un fel de alte semne de toxicitate a plantei. Se recomandă evitarea dozelor foarte mari (10-20 de grame zilnic) de coada-şorice­lului pentru perioade lungi de timp.

Coada-şoricelului şi frumuseţea

Acneea
Un studiu al unui institut medical din Was­hing­ton, Statele Unite, arată că acneea este declanşată de probleme digestive şi de metabo­lism, provocate de alimentaţia modernă, de sen­sibilitatea la infecţii cutanate, precum şi de pro­blemele hormonale. În acelaşi studiu se menţio­nează faptul că planta coada-şoricelului are atât efecte antimicrobiene (ac­ţionează contra bacte­riilor, în special), cât şi de stimulare a proceselor digestive. Adăugaţi la aces­tea efectul hormonal anterior menţionat al acestei

Cea mai raspândită plantă medicinală din ţara noastră

plante şi faptul că este un dezintoxicant pentru ficat şi pentru bilă, pentru a înţelege eficienţa sa în trata­rea acneei. Se fac tratamente cu o durată de 60 de zile, timp în care se ia infuzia combinată de coada-şoricelului, câte un litru pe zi, în două reprize, dimineaţa şi seara.

Transpiraţia excesivă

Studii făcute de o echipă de cercetători din cadrul Universităţii din Iaşi, în 1988, au pus în evidenţă faptul că băile generale cu extract apos de coada-şoricelului, făcute de 2-3 ori pe săptă­mână, reduc transpiraţia, previn erupţiile cutanate produse de combinaţia de transpiraţie şi praf, men­ţin sănătatea pielii. Pentru a obţine aceste efecte, se pun 5 litri de infuzie combinată de coada-şorice­lului la o cadă de baie, în care se stă 30 de minute. Procedura se repetă de 2-3 ori pe săptămână, mai ales în sezonul cald.

Cimbrişorul

Cimbrişorul sau cimbrişorul de câmp – Thymus serpillum

Denumiri populare : sărpunel, schinduf, timian, timişor.
Descriere. Are tulpinile în 4 muchii, uneori cilindrice, târâtoare, de culoare verde roşiatică, din care iau naştere numeroase ramuri ascendente la extremitatea lor. Frunzele aşezate opus, sunt mici, ovale şi cu marginea întreagă, uneori uşor recurbată în jos ; privind în zare în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor puncte transparente care, în realitate, sunt pungile cu ulei volatil. Florile zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior fiind lung şi trilobat, iar cel superior ernarginat ; androceul cu 4 stamine, două mai lungi şi două mai scurte.
Locurile de creştere. Este un subarbust ce creşte prin fineţe, în locuri foarte însorite, pe soluri aride, pietroase sau nisipoase, mai ales în zonele de deal şi de munte.
Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană (Herba Serpilly) în timpul înfloririi (din mai şi până în septembrie), spre orele de prânz, în zile frumoase. Se usucă la umbră în poduri aerisite ; au miros plăcut şi gust amar-aromat. Se pot recolta şi alte specii de Thymus care cresc spontan, întrucât au aceeaşi valoare terapeutică.
Principii active : uleiul volatil conţine carvacrol şi timol ; acizii cafeic şi rosmarinic, tanin şi mueilagii, rezine.
Acţiune farmacologică – calmantă asupra tusei, datorită uleiului volatil, iar datorită în mare parte timolului, acţiune coleretică — stimulând secreţia biliară a ficatului ; colagogă — stimulând contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin ; antiseptic intestinal, stomahic, expectorant, antispastic al căilor respiratorii ; antihelmintic ; stimulează funcţiile rinichilor.
Extern, sub formă de băi ca antiinfecţios şi calmant al sistemului nervos.
Întrebuinţări. Intern, în tuse convulsivă, spastică şi astmatică, bronşită, răguşeală, datorită uleiului volatil. Se mai utilizează în anorexia anemicilor şi în dispepsii.
Având acţiune antiseptică puternică, acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare.
Datorită timolului din uleiul volatil, ceaiul de cimbrişor poate fi folosit la eliminarea viermilor intestinali.
Contraindicaţii : enterite, esofagite, insuficienţe pancreatice.
Preparare şi utilizare. Se utilizează ca infuzie 1—2 g% luându-se 50—200 ml pe zi pentru calmarea tusei convulsive şi astmatice, ca şi în tratamentul anorexiei anemicilor şi enterocoiitelor.
Extern, sub formă de băi, datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de cicatrizare a rănilor.
Tratamente din tradiţiile populare. Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Cu cimbrişor, curpen şi iarba-lui-Tatin se făcea “feredeu”, pentru răceală şi reumatism. Cu planta se făceau abureli contra guturaiului şi durerilor de gât. În unele zone, planta se usca, se făcea praf şi aşa se sufla în gât. În alte zone, praful se trăgea pe nas, ca tutunul, pentru a opri curgerea sângelui.

Cicoare

Denumirea sa stiintifica este Cichorium intybus si de vara pana spre iarna, cat este perioada sa de inflorire, e foarte usor de recunoscut. In popor se spunea ca cicoarea este cea mai mandra dintre ierburi, pentru ca infloreste pana la primele zapezi si nu se teme de frig. Este inalta de pana la un metru, cu tulpina de un verde-cenusiu deschis si cu florile albastre, cu multe petale, inconfundabile. Sub pamant dezvolta un rizom puternic, cu gust amar pregnant, in care sunt depozitate peste iarna substantele de rezerva ale plantei. In Europa era considerata inca din antichitate un elixir pentru ficat si pentru digestie, precum si un puternic remediu impotriva otravurilor. In medicina populara romaneasca radacina de cicoare fiarta sau numai inmuiata in apa se dadea pentru cei "incuiati", adica pentru cei care sufereau de atonie gastro-intestinala si de constipatie. In Apuseni, radacina de cicoare se folosea plamadita in rachiu sau in vin contra "vatamaturii" (herniei) si a "durerii la inima" (ischemie cardiaca dureroasa). In Moldova cicoarea se punea la inceputul iernii in scaldatori impreuna cu iarba mare si cu fierea pamantului pentru a-i feri pe copii de raceli si de dureri de burta. Pentru "friguri" (malarie) se mai bea zeama de radacina de cicoare. Cei bolnavi de "jag" (pirozis) beau de asemenea zeama de cicoare si erau pusi sa linga sare.

Utilizarile medicinale ale radacinii de cicoare
Dispepsie, digestie dificila - in Germania o comisie oficiala a guvernului, formata din medici si farmacisti (cunoscuta sub numele de "Comisia E"), a autentificat in anul 1990 faptul ca radacina de cicoare contine principii active care sporesc secretia de bila si de sucuri gastrice, imbunatatind digestia si eliminand probleme cum ar fi balonarea, inapetenta, atonia gastrica. Radacina de cicoare se administreaza sub forma de pulbere, din care se ia cu un sfert de ora inainte de fiecare masa cate o jumatate de lingurita.
Tulburari hepatice dupa otraviri - experimental s-a demonstrat ca organismele intoxicate cu substante foarte periculoase (cum ar fi metanolul, tetraclorura de carbon etc.) reactioneaza foarte bine la administrarea de tinctura de cicoare. Cicoarea nu actioneaza pe moment, ca antidot, in schimb ajuta la recuperarea organismului dupa otravire, stimuland in special drenarea si refacerea ficatului. Se fac tratamente de cate trei luni, interval de timp in care se ia cate o lingurita de tinctura de cicoare de trei ori pe zi.
Lipsa de calciu si de magneziu - este de notorietate in lumea medicala faptul ca de cele mai multe ori in alimentatia celor care sufera de aceasta problema este suficient de mult calciu si magneziu, problema constand in faptul ca organismul nu reuseste sa le asimileze. Medicina moderna nu are practic nici un medicament care sa stimuleze asimilarea acestor minerale esentiale in organism. Cercetari de data recenta arata insa ca cicoarea poate stimula aceasta capacitate de asimilatie. Anumite substante (inulina si oligofructoza) din radacina de cicoare nu pot fi digerate in intestinul subtire, ele stimuland in schimb o fermentatie in colon care duce la o absorbtie crescuta a calciului si altor minerale. Se administreaza pulberea de cicoare, cate 3 lingurite pe zi, in cure de 21 de zile. Pulberea trebuie sa nu fie mai veche de 1 an, pentru ca substantele active sa fie in concentratie suficienta pentru a determina acest efect.
Cancerul de colon - un studiu realizat in 2002 in Spania indica faptul ca cicoarea are un cert efect de reducere a riscului aparitiei cancerului de colon.

 

Aceasta pentru ca radacina acestei plante stimuleaza tranzitul intestinal, si conex cu aceasta eliminarea toxinelor, normalizeaza flora in colon, are efect de neutralizare a radicalilor liberi. De asemenea, cicoarea se administreaza pentru combaterea cancerului de colon, incetinind sau chiar stopand formarea tumorilor si impiedicand aparitia metastazelor. Se ia sub forma de pulbere, 4,5 grame pe zi, in cure de 45 de zile, cu 10 zile de pauza.
Boala canceroasa (adjuvant) - se face tratamentul descris anterior la cancerul de colon. Un studiu pe animale a aratat ca administrarea radacinii de cicoare a redus incidenta diferitelor tipuri de tumori, iar atunci cand boala canceroasa era deja instalata cicoarea a incetinit cresterea tumorilor si aparitia metastazelor. De asemenea, administrarea de cicoare ajuta bolnavii de cancer sa se hraneasca (reda apetitul alimentar) si stimuleaza functia de eliminare.
Diabet - un studiu realizat timp de 14 zile pe organisme cu diabet indus a aratat ca tratamentul cu cicoare reduce glicemia cu aproximativ 20%, trigliceridele cu 91% si colesterolul total cu 16%. De asemenea, cicoarea reduce producerea de glucoza la nivel hepatic si stimuleaza secretia de insulina din celulele pancreatice. Se administreaza infuzia combinata de radacina, din care se bea cate un litru pe zi.
Constipatia - zaharurile nedigerabile din radacina de cicoare stimuleaza formarea de bacterii prietenoase de tip bifidus in colon, creste biomasa fecalelor si continutul lor de apa, stimuleaza peristaltismul intestinal imbunatatind eliminarea. Se administreaza pulbere, cate 2 lingurite pe zi, dimineata si seara. Un tratament dureaza trei saptamani si se poate relua la nevoie dupa cinci zile de pauza.
Tahicardie, adjuvant in ischemia cardiaca - studii stiintifice arata ca cicoarea diminueaza ritmul cardiac prea accelerat avand un efect bland si stimulator totodata asupra inimii, similar medicamentelor digitalice. Se administreaza tinctura, din care se iau cate 3 lingurite pe zi.

Precautii la administrarea cicoarei

Persoanele cu pietre la rinichi nu vor consuma in cantitati mari cicoare pentru ca radacina are un continut ridicat de oxalati.

Modul de preparare a radacinilor

Maceratul la rece
Se pun doua lingurite de pulbere de radacini (obtinute prin macinarea cu rasnita electrica de cafea) intr-un pahar (200 ml) de apa si se lasa vreme de 8-10 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Se consuma 1-3 pahare pe zi din acest macerat, intotdeauna pe stomacul gol, cu minimum 15 minute inainte de masa. In functie de afectiunea tratata, cura cu astfel de macerate din flori dureaza 3-6 saptamani.
Infuzia combinata
Se pun doua lingurite de pulbere de radacina intr-un pahar de apa si se lasa sa macereze vreme de 6-8 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se opareste cu inca un pahar de apa, dupa care se lasa sa se raceasca. In final se combina cele doua extracte, iar preparatul obtinut se va administra pe parcursul unei zile.
Tinctura
Se pun intr-un borcan douazeci de linguri de pulbere de radacina, care se acopera cu alcool alimentar de 50 de grade, amestecand incontinuu. Cand intreaga masa de pulbere a fost acoperita, ramanand deasupra un strat de alcool de doua degete, se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 12 zile, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune in sticlute mici, inchise la culoare si se pastreaza vreme de maximum 2 ani. Se administreaza de regula o lingurita de 4 ori pe zi, in tratamente de 1-3 luni.

Chimenul

(Cuminum cyminum) este o planta anuala din familia umbeliferelor, originara din Asia occidentala (Turkistan si Egipt). In prezent, chimenul este cultivat si in Europa si este folosit mai mult pentru condimentarea alimentelor. Semintele de chimen au un miros si gust puternic. Intregi sau maruntite, acestea sunt utilizate ca mirodenie in diverse feluri de paine, in special in painea de secara, in branzeturi, in produsele din carne, in supele si cremele de legume. Dar au si proprietati terapeutice semintele de chimen

Beneficiile chimenului

- Estompeaza durerile de burta.
- Trateaza eczemele.
- Uleiul esential din seminte de chimen activeaza glandele salivare.
- Semintele de chimen actioneaza ca un laxativ natural.
- Semintele de chimen au un efect linistitor.
- Chimenul amelioreaza greturile.
- Chimenul creste metabolismul.
- Reechilibreaza flora intestinala.
- Creste apetitul.
- Favorizeaza circulatia cerebrala.
- Intareste imunitatea.

Vitaminele si minerale pe care le contine chimenul

Vitaminele prezente in chimen, cu ponderea cea mai mare sunt retinolul, B3 sau niacina 3600 mg, vitamina E 25 mg, vitamina C 21 mg si vitamina B9 sau acidul folic, in valoare de 10 mcg.

Raportat la 100 de grame, continutul de minerale principale al chimenului se compune din: fier ( 16.200 de mg), zinc (5.500 de mg) si potasiu (1351 de mg).

 Proprietati terapeutice

- Combate inflamatiile intestinale.
- Calmeaza durerile de stomac.
- Fluidifica secretiile bronsice.
- Are efecte benefice asupra bolilor de inima.

Cerentelul

Geum urbanum

Descrierea speciei. Denumit in unele regiuni ale tarii cuisorita si ridichioara, cerentelul este o specie erbacee, vivace, foarte raspandita la noi prin locurile umede, paduri si luminisuri. In pamant are un rizom cilindric, cu diametrul de aproximativ 2 cm, din care iau nastere numeroase radicele. Tulpina aeriana este dreapta, ramificata; frunzele bazilare sunt penat compuse cu 5-7 foliole dintate pe margini, iar cele tulpinale sunt mai mari si trifoliate. Florile de culoare galben-aurie sunt regulate pe tipul 5, solitare, dispuse fie in varful tulpinii, fie la subtioara ultimelor frunze; fructele la maturitate, grupate la un loc, poarta stilurile caracteristice prin varful lor in forma de croseta. Infloreste din luna mai pana la inceputul toamnei.

Produsul vegetal folosit. In scopuri medicinale se intrebuinteaza rizomii cu radacinile ( Rhizoma cum radicibus Gei ) recoltate primavara si toamna. Materia prima uscata are culoarea bruna, cu miros slab-aromatic, asemanator cu cel de cuisoare, iar gustul este amar si astringent.

Principii active: taninuri ( hidrolizabile si condensate ), si geozida sau geina care prin hidroliza pune in libertate eugenol, substanta bactericida raspunzatoare de mirosul de cuisoare pe care-l are rizomul de cerentel.

Actiune farmacologica. Datorita taninurilor are actiune astringenta, antidiareica si hemostatica, iar eugenolul rezultat din descompunerea geozidei ii comunica proprietatile bactericide si calmante.

Intrebuintari. Sub forma de pulbere 1-4g pe zi, decoct sau infuzie 1-3% ( 1 lingurita produs maruntit la o cana de apa administrandu-se 2-3 ceaiuri pe zi ) acest produs se foloseste intern in tratamentul dispepsiilor gastrice si enteritelor de natura infectioasa si al hemoragiilor. Extern se recomanda in tratamentul stomatitelor si gingivitelor. Intra in compozitia ceaiurilor antidiareice si pentru gargara.

Castanul salbatic

Denumire stiintifica: Aesculus hippocsatanum

Castanul salbatic este un arbore cu scoarta cenusie, adeseori crapata. Frunzele sunt opuse, lung petiolate de forma palmei, compuse fiecare din 5-7 foliiole dintate pe margini. Florile formeaza inflorescente mari asezate la varful ramurilor.

 Fiecare floare este formata din 5 sepale, 5 petale inegale, de culoare alba, cu pete galbene care mai tarziu devin rosii, 7 stamine si un ovar care la maturizare se transforma intr-un gruct tepos. Toamna, aceste fructe se deschid, lasand sa cada 2-3 seminte brune lucioase. Infloreste in lunile aprilie-mai.

Seminţele se întrebuinţează în tratamentul varicelor, a scrofulozei, hemoroizi, catar pulmonar şi intestinal, antidiareic, tulburări circulatorii etc.
Scoarţa se întrebuinţează ca astringent, antipiretic.

Prezenţa eseinei dă naştere la fenomene de intoxicaţie ce se mani­festă prin agitatie, dureri de cap şi de stomac, febră, greaţă, vomă, diaree, sete, delir şi somnolenţă.
Se intervine prin golirea stomacului cu vomitive, spălaturi sto­macale şi aplicare de analeptice circulatorii.

Administrare:

1. Pulbere de scoarţă de patru ori cate un varf de cuţit pe zi ca tonic, sau o lingură de supă fracţionată în mai multe porţiuni pe zi ca febrifug.
2. Decoct: se pune la fiert o linguriţăde scoarţă la 100 ml apă. După ce a dat un clocot se lasă în repaus pană la răcire. Se iau cate 15—20 de picături în tratamentul varicelor şi hipertrofie de prostată. Se face tratament 15 — 20 de zile din lună şi apoi pauză 10 zile după care se reia.
3. Supozitoare antihemoroidale: se încorporează soluţia în unt de cacao.
4. Tinctură: se pun la macerat 50 g pulbere de scoarţă de pe ramuri tinere sau coajă de pe seminţe de castan în 150 ml spirt con­centrat. Se lasă timp de 10 zile agitandu-se zilnic de 2—3 ori. Se strecoară şi se bea zilnic cate 10 picături ca antihemoroidal şi hipertro­fie de prostată.
5. Alifie: 20 g din tinctura de mai sus se încorporează în untură albă curată. Se obţine un unguent antihemoroidal .
6. Unguent: se face din 20 g extract alcoolic de castan (seminţe) şi lanolină 60 g şi se foloseşte ca antivaricos.
7. Băi: scoarţa sau fructele de castan se folosesc pentru usurarea durerilor reumatice.

Cătina albă

Cătina albă- Hippophae
rhamnoides Fam. Elaegnaceae.

Denumiri populare- cătina
cenuşie, cătina de râu.

Descriere- este un arbust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi începând din nisipurile şi pietrişurile litoralului până în regiunile muntoase, alcătuind, uneori crânguri şi tufişuri destul de dese şi întinse. Pe ramuri se observă prezenţa de numeroase frunze întregi,
liniar lanceolate, de culoare verde-cenuşie pe faţa superioară şi albicios argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt de culoare galben-ruginiu, mici şi apar înaintea frunzelor.

Cele macule, sesile, au 2 sepale şi 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate şi cu 2 sepale. Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm şi late de 4-8 mm şi grupate mai multe la un loc, de culoare verde la
început şi galben portocalie la complecta lor maturitate.
Este un arbust foarte puţin pretenţios la condiţiile de sol sau de precipitaţii. Este mare iubitor de lumină şi creşte în general în locurile unde alte plante nu pot vegeta. Aşa că o vom găsi pe prundişuri, pe coaste de deal uscate şi erodate, pe terenuri sărăturoase, pe stâncării, dar şi în luncile râurilor. Are ramuri albicioase şi cu spini puternici.

Fructele se recoltează
imediat după coacere până la lăsarea primului ger. În stare crudă au un gust acru-astringent, iar coapte mai plăcut.

În terapeutică se foloseşte în principal fructul Hippophae fructus care se recoltează din august până la primul îngheţ. În principal se folosesc fructele care sunt o adevărată farmacie, conţinând toate vitaminele şi mineralele necesare organismului uman. Foarte puţini însă ştiu că şi alte părţi ale plantei au proprietăţi terapeutice deosebite. De pildă scoarţa de pe ramuri are efecte antiseptice, astringente şi remineralizante foarte puternice, în timp ce rădăcinile sunt un antibiotic şi un stimulent
imunitar extraordinar.

Compoziţie chimică: fructele au foarte
multe vitamine- B1, B2, C, acid folic, acid nicotinic, fitosteroli, izoramnetol, acizi graşi, inozitol, ulei esenţial, pigmenţi carotidieni.

Acţiune farmaceutică: în primul rând este o sursă naturală de vitamine fiind declarat drept un polivitaminic natural. Se asemenea are o serie de minerale fiind indicat celor cu
demineralizări. Ajută de asemenea la vindecarea ulcerului, infecţiilor urinare şi multor altor boli. Este un energizant puternic, care dă rezultate rapide în recuperarea energiei după efort fizic şi intelectul. Scade durata de convalescenţă după boală.

Preparatele din cătină albă, asociate cu orice alt medicament, îi măresc acestuia considerabil efectul, scăzând totodată acţiunea negativă a medicamentelor de sinteză. Cătina este radioprotectoare, fotoprotectoare (protecţie pentru plajă), cicatrizant puternic. Are efect pozitiv în cazul proastei circulaţii periferice. Având efect imunomodulator, se recomandă în cancer şi HIV 9SIDA). E bună în
malnutriţie, în boli fiziologice.

Atenţie! Cătina albă nu se recomandă a fi utilizată de bolnavii cu colecistită acută, pancreatită sau diaree cronică. De asemenea nici cei cu tensiune arterială oscilantă. Betacarotenul din compoziţia cătinei le creează probleme şi bolnavilor cu astmă bronşic. Este mai excitantă ca şi cafeaua naturală.

Se poate folosi la următoarele
afecţiuni: afecţiuni dermatologice, afecţiuni oculare, afecţiuni renale, afte bucale, anemie, arsuri, avitaminoze, bolile ficatului, bronşite, cancer, colite de fermentaţie, convalescenţă, diaree, eczeme, febră, gripă, hemoragii, hemoroizi, impotenţă, imunitate scăzută, infecţii ale căilor urinare, litiaze biliare şi renale, mâncărimi de piele, migrene, nefrite, oboseală fizică şi psihică, plăgi, răceli, reumatism, sarcină, sterilitate la femei, ulceraţii, ulcer gastric şi duodenal, urticarii.

Mod de folosire:

Fructe:

-Fructe zdrobite- pentru cei care nu au dinţi buni, fructele de cătină se pot zdrobi cu furculiţa într-o
farfurie, până se transformă într-un terci. Se adaugă zahăr sau miere (după gust), amestecând bine de tot. Se lasă 30 de minute. Se amestecă din nou, apoi se consumă ca atare, amestecând bine, pentru a fărâmiţa şi cojile şi seminţele. Ingerarea complectă a fructelor este ideală pentru că nu se pierde nici una dintre comorile de substanţe pe care le conţin.

-Cătina uscată- se aşează boabele de cătină pe o tavă. Se încinge bine cuptorul, se dă la maximum, se bagă fructele pentru a suporta un şoc termic scurt de 100