Cimbrişorul

Cimbrişorul sau cimbrişorul de câmp – Thymus serpillum

Denumiri populare : sărpunel, schinduf, timian, timişor.
Descriere. Are tulpinile în 4 muchii, uneori cilindrice, târâtoare, de culoare verde roşiatică, din care iau naştere numeroase ramuri ascendente la extremitatea lor. Frunzele aşezate opus, sunt mici, ovale şi cu marginea întreagă, uneori uşor recurbată în jos ; privind în zare în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor puncte transparente care, în realitate, sunt pungile cu ulei volatil. Florile zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior fiind lung şi trilobat, iar cel superior ernarginat ; androceul cu 4 stamine, două mai lungi şi două mai scurte.
Locurile de creştere. Este un subarbust ce creşte prin fineţe, în locuri foarte însorite, pe soluri aride, pietroase sau nisipoase, mai ales în zonele de deal şi de munte.
Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană (Herba Serpilly) în timpul înfloririi (din mai şi până în septembrie), spre orele de prânz, în zile frumoase. Se usucă la umbră în poduri aerisite ; au miros plăcut şi gust amar-aromat. Se pot recolta şi alte specii de Thymus care cresc spontan, întrucât au aceeaşi valoare terapeutică.
Principii active : uleiul volatil conţine carvacrol şi timol ; acizii cafeic şi rosmarinic, tanin şi mueilagii, rezine.
Acţiune farmacologică – calmantă asupra tusei, datorită uleiului volatil, iar datorită în mare parte timolului, acţiune coleretică — stimulând secreţia biliară a ficatului ; colagogă — stimulând contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin ; antiseptic intestinal, stomahic, expectorant, antispastic al căilor respiratorii ; antihelmintic ; stimulează funcţiile rinichilor.
Extern, sub formă de băi ca antiinfecţios şi calmant al sistemului nervos.
Întrebuinţări. Intern, în tuse convulsivă, spastică şi astmatică, bronşită, răguşeală, datorită uleiului volatil. Se mai utilizează în anorexia anemicilor şi în dispepsii.
Având acţiune antiseptică puternică, acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare.
Datorită timolului din uleiul volatil, ceaiul de cimbrişor poate fi folosit la eliminarea viermilor intestinali.
Contraindicaţii : enterite, esofagite, insuficienţe pancreatice.
Preparare şi utilizare. Se utilizează ca infuzie 1—2 g% luându-se 50—200 ml pe zi pentru calmarea tusei convulsive şi astmatice, ca şi în tratamentul anorexiei anemicilor şi enterocoiitelor.
Extern, sub formă de băi, datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de cicatrizare a rănilor.
Tratamente din tradiţiile populare. Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Cu cimbrişor, curpen şi iarba-lui-Tatin se făcea “feredeu”, pentru răceală şi reumatism. Cu planta se făceau abureli contra guturaiului şi durerilor de gât. În unele zone, planta se usca, se făcea praf şi aşa se sufla în gât. În alte zone, praful se trăgea pe nas, ca tutunul, pentru a opri curgerea sângelui.

Cicoare

Denumirea sa stiintifica este Cichorium intybus si de vara pana spre iarna, cat este perioada sa de inflorire, e foarte usor de recunoscut. In popor se spunea ca cicoarea este cea mai mandra dintre ierburi, pentru ca infloreste pana la primele zapezi si nu se teme de frig. Este inalta de pana la un metru, cu tulpina de un verde-cenusiu deschis si cu florile albastre, cu multe petale, inconfundabile. Sub pamant dezvolta un rizom puternic, cu gust amar pregnant, in care sunt depozitate peste iarna substantele de rezerva ale plantei. In Europa era considerata inca din antichitate un elixir pentru ficat si pentru digestie, precum si un puternic remediu impotriva otravurilor. In medicina populara romaneasca radacina de cicoare fiarta sau numai inmuiata in apa se dadea pentru cei "incuiati", adica pentru cei care sufereau de atonie gastro-intestinala si de constipatie. In Apuseni, radacina de cicoare se folosea plamadita in rachiu sau in vin contra "vatamaturii" (herniei) si a "durerii la inima" (ischemie cardiaca dureroasa). In Moldova cicoarea se punea la inceputul iernii in scaldatori impreuna cu iarba mare si cu fierea pamantului pentru a-i feri pe copii de raceli si de dureri de burta. Pentru "friguri" (malarie) se mai bea zeama de radacina de cicoare. Cei bolnavi de "jag" (pirozis) beau de asemenea zeama de cicoare si erau pusi sa linga sare.

Utilizarile medicinale ale radacinii de cicoare
Dispepsie, digestie dificila - in Germania o comisie oficiala a guvernului, formata din medici si farmacisti (cunoscuta sub numele de "Comisia E"), a autentificat in anul 1990 faptul ca radacina de cicoare contine principii active care sporesc secretia de bila si de sucuri gastrice, imbunatatind digestia si eliminand probleme cum ar fi balonarea, inapetenta, atonia gastrica. Radacina de cicoare se administreaza sub forma de pulbere, din care se ia cu un sfert de ora inainte de fiecare masa cate o jumatate de lingurita.
Tulburari hepatice dupa otraviri - experimental s-a demonstrat ca organismele intoxicate cu substante foarte periculoase (cum ar fi metanolul, tetraclorura de carbon etc.) reactioneaza foarte bine la administrarea de tinctura de cicoare. Cicoarea nu actioneaza pe moment, ca antidot, in schimb ajuta la recuperarea organismului dupa otravire, stimuland in special drenarea si refacerea ficatului. Se fac tratamente de cate trei luni, interval de timp in care se ia cate o lingurita de tinctura de cicoare de trei ori pe zi.
Lipsa de calciu si de magneziu - este de notorietate in lumea medicala faptul ca de cele mai multe ori in alimentatia celor care sufera de aceasta problema este suficient de mult calciu si magneziu, problema constand in faptul ca organismul nu reuseste sa le asimileze. Medicina moderna nu are practic nici un medicament care sa stimuleze asimilarea acestor minerale esentiale in organism. Cercetari de data recenta arata insa ca cicoarea poate stimula aceasta capacitate de asimilatie. Anumite substante (inulina si oligofructoza) din radacina de cicoare nu pot fi digerate in intestinul subtire, ele stimuland in schimb o fermentatie in colon care duce la o absorbtie crescuta a calciului si altor minerale. Se administreaza pulberea de cicoare, cate 3 lingurite pe zi, in cure de 21 de zile. Pulberea trebuie sa nu fie mai veche de 1 an, pentru ca substantele active sa fie in concentratie suficienta pentru a determina acest efect.
Cancerul de colon - un studiu realizat in 2002 in Spania indica faptul ca cicoarea are un cert efect de reducere a riscului aparitiei cancerului de colon.

 

Aceasta pentru ca radacina acestei plante stimuleaza tranzitul intestinal, si conex cu aceasta eliminarea toxinelor, normalizeaza flora in colon, are efect de neutralizare a radicalilor liberi. De asemenea, cicoarea se administreaza pentru combaterea cancerului de colon, incetinind sau chiar stopand formarea tumorilor si impiedicand aparitia metastazelor. Se ia sub forma de pulbere, 4,5 grame pe zi, in cure de 45 de zile, cu 10 zile de pauza.
Boala canceroasa (adjuvant) - se face tratamentul descris anterior la cancerul de colon. Un studiu pe animale a aratat ca administrarea radacinii de cicoare a redus incidenta diferitelor tipuri de tumori, iar atunci cand boala canceroasa era deja instalata cicoarea a incetinit cresterea tumorilor si aparitia metastazelor. De asemenea, administrarea de cicoare ajuta bolnavii de cancer sa se hraneasca (reda apetitul alimentar) si stimuleaza functia de eliminare.
Diabet - un studiu realizat timp de 14 zile pe organisme cu diabet indus a aratat ca tratamentul cu cicoare reduce glicemia cu aproximativ 20%, trigliceridele cu 91% si colesterolul total cu 16%. De asemenea, cicoarea reduce producerea de glucoza la nivel hepatic si stimuleaza secretia de insulina din celulele pancreatice. Se administreaza infuzia combinata de radacina, din care se bea cate un litru pe zi.
Constipatia - zaharurile nedigerabile din radacina de cicoare stimuleaza formarea de bacterii prietenoase de tip bifidus in colon, creste biomasa fecalelor si continutul lor de apa, stimuleaza peristaltismul intestinal imbunatatind eliminarea. Se administreaza pulbere, cate 2 lingurite pe zi, dimineata si seara. Un tratament dureaza trei saptamani si se poate relua la nevoie dupa cinci zile de pauza.
Tahicardie, adjuvant in ischemia cardiaca - studii stiintifice arata ca cicoarea diminueaza ritmul cardiac prea accelerat avand un efect bland si stimulator totodata asupra inimii, similar medicamentelor digitalice. Se administreaza tinctura, din care se iau cate 3 lingurite pe zi.

Precautii la administrarea cicoarei

Persoanele cu pietre la rinichi nu vor consuma in cantitati mari cicoare pentru ca radacina are un continut ridicat de oxalati.

Modul de preparare a radacinilor

Maceratul la rece
Se pun doua lingurite de pulbere de radacini (obtinute prin macinarea cu rasnita electrica de cafea) intr-un pahar (200 ml) de apa si se lasa vreme de 8-10 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Se consuma 1-3 pahare pe zi din acest macerat, intotdeauna pe stomacul gol, cu minimum 15 minute inainte de masa. In functie de afectiunea tratata, cura cu astfel de macerate din flori dureaza 3-6 saptamani.
Infuzia combinata
Se pun doua lingurite de pulbere de radacina intr-un pahar de apa si se lasa sa macereze vreme de 6-8 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se opareste cu inca un pahar de apa, dupa care se lasa sa se raceasca. In final se combina cele doua extracte, iar preparatul obtinut se va administra pe parcursul unei zile.
Tinctura
Se pun intr-un borcan douazeci de linguri de pulbere de radacina, care se acopera cu alcool alimentar de 50 de grade, amestecand incontinuu. Cand intreaga masa de pulbere a fost acoperita, ramanand deasupra un strat de alcool de doua degete, se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 12 zile, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune in sticlute mici, inchise la culoare si se pastreaza vreme de maximum 2 ani. Se administreaza de regula o lingurita de 4 ori pe zi, in tratamente de 1-3 luni.

Chimenul

(Cuminum cyminum) este o planta anuala din familia umbeliferelor, originara din Asia occidentala (Turkistan si Egipt). In prezent, chimenul este cultivat si in Europa si este folosit mai mult pentru condimentarea alimentelor. Semintele de chimen au un miros si gust puternic. Intregi sau maruntite, acestea sunt utilizate ca mirodenie in diverse feluri de paine, in special in painea de secara, in branzeturi, in produsele din carne, in supele si cremele de legume. Dar au si proprietati terapeutice semintele de chimen

Beneficiile chimenului

- Estompeaza durerile de burta.
- Trateaza eczemele.
- Uleiul esential din seminte de chimen activeaza glandele salivare.
- Semintele de chimen actioneaza ca un laxativ natural.
- Semintele de chimen au un efect linistitor.
- Chimenul amelioreaza greturile.
- Chimenul creste metabolismul.
- Reechilibreaza flora intestinala.
- Creste apetitul.
- Favorizeaza circulatia cerebrala.
- Intareste imunitatea.

Vitaminele si minerale pe care le contine chimenul

Vitaminele prezente in chimen, cu ponderea cea mai mare sunt retinolul, B3 sau niacina 3600 mg, vitamina E 25 mg, vitamina C 21 mg si vitamina B9 sau acidul folic, in valoare de 10 mcg.

Raportat la 100 de grame, continutul de minerale principale al chimenului se compune din: fier ( 16.200 de mg), zinc (5.500 de mg) si potasiu (1351 de mg).

 Proprietati terapeutice

- Combate inflamatiile intestinale.
- Calmeaza durerile de stomac.
- Fluidifica secretiile bronsice.
- Are efecte benefice asupra bolilor de inima.

Cerentelul

Geum urbanum

Descrierea speciei. Denumit in unele regiuni ale tarii cuisorita si ridichioara, cerentelul este o specie erbacee, vivace, foarte raspandita la noi prin locurile umede, paduri si luminisuri. In pamant are un rizom cilindric, cu diametrul de aproximativ 2 cm, din care iau nastere numeroase radicele. Tulpina aeriana este dreapta, ramificata; frunzele bazilare sunt penat compuse cu 5-7 foliole dintate pe margini, iar cele tulpinale sunt mai mari si trifoliate. Florile de culoare galben-aurie sunt regulate pe tipul 5, solitare, dispuse fie in varful tulpinii, fie la subtioara ultimelor frunze; fructele la maturitate, grupate la un loc, poarta stilurile caracteristice prin varful lor in forma de croseta. Infloreste din luna mai pana la inceputul toamnei.

Produsul vegetal folosit. In scopuri medicinale se intrebuinteaza rizomii cu radacinile ( Rhizoma cum radicibus Gei ) recoltate primavara si toamna. Materia prima uscata are culoarea bruna, cu miros slab-aromatic, asemanator cu cel de cuisoare, iar gustul este amar si astringent.

Principii active: taninuri ( hidrolizabile si condensate ), si geozida sau geina care prin hidroliza pune in libertate eugenol, substanta bactericida raspunzatoare de mirosul de cuisoare pe care-l are rizomul de cerentel.

Actiune farmacologica. Datorita taninurilor are actiune astringenta, antidiareica si hemostatica, iar eugenolul rezultat din descompunerea geozidei ii comunica proprietatile bactericide si calmante.

Intrebuintari. Sub forma de pulbere 1-4g pe zi, decoct sau infuzie 1-3% ( 1 lingurita produs maruntit la o cana de apa administrandu-se 2-3 ceaiuri pe zi ) acest produs se foloseste intern in tratamentul dispepsiilor gastrice si enteritelor de natura infectioasa si al hemoragiilor. Extern se recomanda in tratamentul stomatitelor si gingivitelor. Intra in compozitia ceaiurilor antidiareice si pentru gargara.

Castanul salbatic

Denumire stiintifica: Aesculus hippocsatanum

Castanul salbatic este un arbore cu scoarta cenusie, adeseori crapata. Frunzele sunt opuse, lung petiolate de forma palmei, compuse fiecare din 5-7 foliiole dintate pe margini. Florile formeaza inflorescente mari asezate la varful ramurilor.

 Fiecare floare este formata din 5 sepale, 5 petale inegale, de culoare alba, cu pete galbene care mai tarziu devin rosii, 7 stamine si un ovar care la maturizare se transforma intr-un gruct tepos. Toamna, aceste fructe se deschid, lasand sa cada 2-3 seminte brune lucioase. Infloreste in lunile aprilie-mai.

Seminţele se întrebuinţează în tratamentul varicelor, a scrofulozei, hemoroizi, catar pulmonar şi intestinal, antidiareic, tulburări circulatorii etc.
Scoarţa se întrebuinţează ca astringent, antipiretic.

Prezenţa eseinei dă naştere la fenomene de intoxicaţie ce se mani­festă prin agitatie, dureri de cap şi de stomac, febră, greaţă, vomă, diaree, sete, delir şi somnolenţă.
Se intervine prin golirea stomacului cu vomitive, spălaturi sto­macale şi aplicare de analeptice circulatorii.

Administrare:

1. Pulbere de scoarţă de patru ori cate un varf de cuţit pe zi ca tonic, sau o lingură de supă fracţionată în mai multe porţiuni pe zi ca febrifug.
2. Decoct: se pune la fiert o linguriţăde scoarţă la 100 ml apă. După ce a dat un clocot se lasă în repaus pană la răcire. Se iau cate 15—20 de picături în tratamentul varicelor şi hipertrofie de prostată. Se face tratament 15 — 20 de zile din lună şi apoi pauză 10 zile după care se reia.
3. Supozitoare antihemoroidale: se încorporează soluţia în unt de cacao.
4. Tinctură: se pun la macerat 50 g pulbere de scoarţă de pe ramuri tinere sau coajă de pe seminţe de castan în 150 ml spirt con­centrat. Se lasă timp de 10 zile agitandu-se zilnic de 2—3 ori. Se strecoară şi se bea zilnic cate 10 picături ca antihemoroidal şi hipertro­fie de prostată.
5. Alifie: 20 g din tinctura de mai sus se încorporează în untură albă curată. Se obţine un unguent antihemoroidal .
6. Unguent: se face din 20 g extract alcoolic de castan (seminţe) şi lanolină 60 g şi se foloseşte ca antivaricos.
7. Băi: scoarţa sau fructele de castan se folosesc pentru usurarea durerilor reumatice.

Cătina albă

Cătina albă- Hippophae
rhamnoides Fam. Elaegnaceae.

Denumiri populare- cătina
cenuşie, cătina de râu.

Descriere- este un arbust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi începând din nisipurile şi pietrişurile litoralului până în regiunile muntoase, alcătuind, uneori crânguri şi tufişuri destul de dese şi întinse. Pe ramuri se observă prezenţa de numeroase frunze întregi,
liniar lanceolate, de culoare verde-cenuşie pe faţa superioară şi albicios argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt de culoare galben-ruginiu, mici şi apar înaintea frunzelor.

Cele macule, sesile, au 2 sepale şi 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate şi cu 2 sepale. Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm şi late de 4-8 mm şi grupate mai multe la un loc, de culoare verde la
început şi galben portocalie la complecta lor maturitate.
Este un arbust foarte puţin pretenţios la condiţiile de sol sau de precipitaţii. Este mare iubitor de lumină şi creşte în general în locurile unde alte plante nu pot vegeta. Aşa că o vom găsi pe prundişuri, pe coaste de deal uscate şi erodate, pe terenuri sărăturoase, pe stâncării, dar şi în luncile râurilor. Are ramuri albicioase şi cu spini puternici.

Fructele se recoltează
imediat după coacere până la lăsarea primului ger. În stare crudă au un gust acru-astringent, iar coapte mai plăcut.

În terapeutică se foloseşte în principal fructul Hippophae fructus care se recoltează din august până la primul îngheţ. În principal se folosesc fructele care sunt o adevărată farmacie, conţinând toate vitaminele şi mineralele necesare organismului uman. Foarte puţini însă ştiu că şi alte părţi ale plantei au proprietăţi terapeutice deosebite. De pildă scoarţa de pe ramuri are efecte antiseptice, astringente şi remineralizante foarte puternice, în timp ce rădăcinile sunt un antibiotic şi un stimulent
imunitar extraordinar.

Compoziţie chimică: fructele au foarte
multe vitamine- B1, B2, C, acid folic, acid nicotinic, fitosteroli, izoramnetol, acizi graşi, inozitol, ulei esenţial, pigmenţi carotidieni.

Acţiune farmaceutică: în primul rând este o sursă naturală de vitamine fiind declarat drept un polivitaminic natural. Se asemenea are o serie de minerale fiind indicat celor cu
demineralizări. Ajută de asemenea la vindecarea ulcerului, infecţiilor urinare şi multor altor boli. Este un energizant puternic, care dă rezultate rapide în recuperarea energiei după efort fizic şi intelectul. Scade durata de convalescenţă după boală.

Preparatele din cătină albă, asociate cu orice alt medicament, îi măresc acestuia considerabil efectul, scăzând totodată acţiunea negativă a medicamentelor de sinteză. Cătina este radioprotectoare, fotoprotectoare (protecţie pentru plajă), cicatrizant puternic. Are efect pozitiv în cazul proastei circulaţii periferice. Având efect imunomodulator, se recomandă în cancer şi HIV 9SIDA). E bună în
malnutriţie, în boli fiziologice.

Atenţie! Cătina albă nu se recomandă a fi utilizată de bolnavii cu colecistită acută, pancreatită sau diaree cronică. De asemenea nici cei cu tensiune arterială oscilantă. Betacarotenul din compoziţia cătinei le creează probleme şi bolnavilor cu astmă bronşic. Este mai excitantă ca şi cafeaua naturală.

Se poate folosi la următoarele
afecţiuni: afecţiuni dermatologice, afecţiuni oculare, afecţiuni renale, afte bucale, anemie, arsuri, avitaminoze, bolile ficatului, bronşite, cancer, colite de fermentaţie, convalescenţă, diaree, eczeme, febră, gripă, hemoragii, hemoroizi, impotenţă, imunitate scăzută, infecţii ale căilor urinare, litiaze biliare şi renale, mâncărimi de piele, migrene, nefrite, oboseală fizică şi psihică, plăgi, răceli, reumatism, sarcină, sterilitate la femei, ulceraţii, ulcer gastric şi duodenal, urticarii.

Mod de folosire:

Fructe:

-Fructe zdrobite- pentru cei care nu au dinţi buni, fructele de cătină se pot zdrobi cu furculiţa într-o
farfurie, până se transformă într-un terci. Se adaugă zahăr sau miere (după gust), amestecând bine de tot. Se lasă 30 de minute. Se amestecă din nou, apoi se consumă ca atare, amestecând bine, pentru a fărâmiţa şi cojile şi seminţele. Ingerarea complectă a fructelor este ideală pentru că nu se pierde nici una dintre comorile de substanţe pe care le conţin.

-Cătina uscată- se aşează boabele de cătină pe o tavă. Se încinge bine cuptorul, se dă la maximum, se bagă fructele pentru a suporta un şoc termic scurt de 100

Calin

Denumirea stiintifica: Vibumum opulus

Denumirea populara: bulgare de zapada

Descriere: Calinul este un arbust ce creste în flora spontana, dar poate fi si cultivat, ca planta ornamentala. Face parte din familia caprifoliaceelor. Calinul are o înaltime medie de doi - trei metri, rareori ajungând pâna la cinci metri. Frunzele au mai multi lobi, maximum cinci. Florile sunt grupate, având culoarea alba. Înfloreste la sfârsitul primaverii si la începutul verii. Fructele, dispuse în ciorchini, au culoarea rosie si sunt pline de suc, nefiind comestibile.

Calinul creste prin paduri, liziere, tufarisuri. In parcuri, este prezent sub forma unor tufisuri ornamentale, cunoscute sub numele de bulgare de zapada (boule de neige).

Pentru uz medicinal se recolteaza coaja. Se prepara sub forma de tinctura, decoct, extract fluid.

Substante Active: Substante active importante: o substanta specifica importanta - viburnina, salicilina, tanin, acizi, rasini.

Utilizare: Preparatele obtinute din coaja calinului sunt diuretice, astringente si mai ales sedative. Specialistii recomanda aceste preparate pentru tratarea menstruatiilor dureroase, cât si a disfunctiilor pe fond nervos, disfunctii ce apar în timpul sarcinii si alaptarii.
Având proprietati sedative, extractele de calin calmeaza crampele musculare si contribuie la destinderea întregului organism în conditii de emotie putemica sau stres.