Cimbrişorul

Cimbrişorul sau cimbrişorul de câmp – Thymus serpillum

Denumiri populare : sărpunel, schinduf, timian, timişor.
Descriere. Are tulpinile în 4 muchii, uneori cilindrice, târâtoare, de culoare verde roşiatică, din care iau naştere numeroase ramuri ascendente la extremitatea lor. Frunzele aşezate opus, sunt mici, ovale şi cu marginea întreagă, uneori uşor recurbată în jos ; privind în zare în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor puncte transparente care, în realitate, sunt pungile cu ulei volatil. Florile zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior fiind lung şi trilobat, iar cel superior ernarginat ; androceul cu 4 stamine, două mai lungi şi două mai scurte.
Locurile de creştere. Este un subarbust ce creşte prin fineţe, în locuri foarte însorite, pe soluri aride, pietroase sau nisipoase, mai ales în zonele de deal şi de munte.
Recoltare. Se recoltează întreaga parte aeriană (Herba Serpilly) în timpul înfloririi (din mai şi până în septembrie), spre orele de prânz, în zile frumoase. Se usucă la umbră în poduri aerisite ; au miros plăcut şi gust amar-aromat. Se pot recolta şi alte specii de Thymus care cresc spontan, întrucât au aceeaşi valoare terapeutică.
Principii active : uleiul volatil conţine carvacrol şi timol ; acizii cafeic şi rosmarinic, tanin şi mueilagii, rezine.
Acţiune farmacologică – calmantă asupra tusei, datorită uleiului volatil, iar datorită în mare parte timolului, acţiune coleretică — stimulând secreţia biliară a ficatului ; colagogă — stimulând contracţia veziculei biliare şi evacuarea bilei în intestin ; antiseptic intestinal, stomahic, expectorant, antispastic al căilor respiratorii ; antihelmintic ; stimulează funcţiile rinichilor.
Extern, sub formă de băi ca antiinfecţios şi calmant al sistemului nervos.
Întrebuinţări. Intern, în tuse convulsivă, spastică şi astmatică, bronşită, răguşeală, datorită uleiului volatil. Se mai utilizează în anorexia anemicilor şi în dispepsii.
Având acţiune antiseptică puternică, acţionează asupra ficatului şi rinichilor, ameliorând starea lor de funcţionare.
Datorită timolului din uleiul volatil, ceaiul de cimbrişor poate fi folosit la eliminarea viermilor intestinali.
Contraindicaţii : enterite, esofagite, insuficienţe pancreatice.
Preparare şi utilizare. Se utilizează ca infuzie 1—2 g% luându-se 50—200 ml pe zi pentru calmarea tusei convulsive şi astmatice, ca şi în tratamentul anorexiei anemicilor şi enterocoiitelor.
Extern, sub formă de băi, datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de cicatrizare a rănilor.
Tratamente din tradiţiile populare. Decoctul se ţinea în gură contra durerilor de dinţi. Cu cimbrişor, curpen şi iarba-lui-Tatin se făcea “feredeu”, pentru răceală şi reumatism. Cu planta se făceau abureli contra guturaiului şi durerilor de gât. În unele zone, planta se usca, se făcea praf şi aşa se sufla în gât. În alte zone, praful se trăgea pe nas, ca tutunul, pentru a opri curgerea sângelui.

Cicoare

Denumirea sa stiintifica este Cichorium intybus si de vara pana spre iarna, cat este perioada sa de inflorire, e foarte usor de recunoscut. In popor se spunea ca cicoarea este cea mai mandra dintre ierburi, pentru ca infloreste pana la primele zapezi si nu se teme de frig. Este inalta de pana la un metru, cu tulpina de un verde-cenusiu deschis si cu florile albastre, cu multe petale, inconfundabile. Sub pamant dezvolta un rizom puternic, cu gust amar pregnant, in care sunt depozitate peste iarna substantele de rezerva ale plantei. In Europa era considerata inca din antichitate un elixir pentru ficat si pentru digestie, precum si un puternic remediu impotriva otravurilor. In medicina populara romaneasca radacina de cicoare fiarta sau numai inmuiata in apa se dadea pentru cei "incuiati", adica pentru cei care sufereau de atonie gastro-intestinala si de constipatie. In Apuseni, radacina de cicoare se folosea plamadita in rachiu sau in vin contra "vatamaturii" (herniei) si a "durerii la inima" (ischemie cardiaca dureroasa). In Moldova cicoarea se punea la inceputul iernii in scaldatori impreuna cu iarba mare si cu fierea pamantului pentru a-i feri pe copii de raceli si de dureri de burta. Pentru "friguri" (malarie) se mai bea zeama de radacina de cicoare. Cei bolnavi de "jag" (pirozis) beau de asemenea zeama de cicoare si erau pusi sa linga sare.

Utilizarile medicinale ale radacinii de cicoare
Dispepsie, digestie dificila - in Germania o comisie oficiala a guvernului, formata din medici si farmacisti (cunoscuta sub numele de "Comisia E"), a autentificat in anul 1990 faptul ca radacina de cicoare contine principii active care sporesc secretia de bila si de sucuri gastrice, imbunatatind digestia si eliminand probleme cum ar fi balonarea, inapetenta, atonia gastrica. Radacina de cicoare se administreaza sub forma de pulbere, din care se ia cu un sfert de ora inainte de fiecare masa cate o jumatate de lingurita.
Tulburari hepatice dupa otraviri - experimental s-a demonstrat ca organismele intoxicate cu substante foarte periculoase (cum ar fi metanolul, tetraclorura de carbon etc.) reactioneaza foarte bine la administrarea de tinctura de cicoare. Cicoarea nu actioneaza pe moment, ca antidot, in schimb ajuta la recuperarea organismului dupa otravire, stimuland in special drenarea si refacerea ficatului. Se fac tratamente de cate trei luni, interval de timp in care se ia cate o lingurita de tinctura de cicoare de trei ori pe zi.
Lipsa de calciu si de magneziu - este de notorietate in lumea medicala faptul ca de cele mai multe ori in alimentatia celor care sufera de aceasta problema este suficient de mult calciu si magneziu, problema constand in faptul ca organismul nu reuseste sa le asimileze. Medicina moderna nu are practic nici un medicament care sa stimuleze asimilarea acestor minerale esentiale in organism. Cercetari de data recenta arata insa ca cicoarea poate stimula aceasta capacitate de asimilatie. Anumite substante (inulina si oligofructoza) din radacina de cicoare nu pot fi digerate in intestinul subtire, ele stimuland in schimb o fermentatie in colon care duce la o absorbtie crescuta a calciului si altor minerale. Se administreaza pulberea de cicoare, cate 3 lingurite pe zi, in cure de 21 de zile. Pulberea trebuie sa nu fie mai veche de 1 an, pentru ca substantele active sa fie in concentratie suficienta pentru a determina acest efect.
Cancerul de colon - un studiu realizat in 2002 in Spania indica faptul ca cicoarea are un cert efect de reducere a riscului aparitiei cancerului de colon.

 

Aceasta pentru ca radacina acestei plante stimuleaza tranzitul intestinal, si conex cu aceasta eliminarea toxinelor, normalizeaza flora in colon, are efect de neutralizare a radicalilor liberi. De asemenea, cicoarea se administreaza pentru combaterea cancerului de colon, incetinind sau chiar stopand formarea tumorilor si impiedicand aparitia metastazelor. Se ia sub forma de pulbere, 4,5 grame pe zi, in cure de 45 de zile, cu 10 zile de pauza.
Boala canceroasa (adjuvant) - se face tratamentul descris anterior la cancerul de colon. Un studiu pe animale a aratat ca administrarea radacinii de cicoare a redus incidenta diferitelor tipuri de tumori, iar atunci cand boala canceroasa era deja instalata cicoarea a incetinit cresterea tumorilor si aparitia metastazelor. De asemenea, administrarea de cicoare ajuta bolnavii de cancer sa se hraneasca (reda apetitul alimentar) si stimuleaza functia de eliminare.
Diabet - un studiu realizat timp de 14 zile pe organisme cu diabet indus a aratat ca tratamentul cu cicoare reduce glicemia cu aproximativ 20%, trigliceridele cu 91% si colesterolul total cu 16%. De asemenea, cicoarea reduce producerea de glucoza la nivel hepatic si stimuleaza secretia de insulina din celulele pancreatice. Se administreaza infuzia combinata de radacina, din care se bea cate un litru pe zi.
Constipatia - zaharurile nedigerabile din radacina de cicoare stimuleaza formarea de bacterii prietenoase de tip bifidus in colon, creste biomasa fecalelor si continutul lor de apa, stimuleaza peristaltismul intestinal imbunatatind eliminarea. Se administreaza pulbere, cate 2 lingurite pe zi, dimineata si seara. Un tratament dureaza trei saptamani si se poate relua la nevoie dupa cinci zile de pauza.
Tahicardie, adjuvant in ischemia cardiaca - studii stiintifice arata ca cicoarea diminueaza ritmul cardiac prea accelerat avand un efect bland si stimulator totodata asupra inimii, similar medicamentelor digitalice. Se administreaza tinctura, din care se iau cate 3 lingurite pe zi.

Precautii la administrarea cicoarei

Persoanele cu pietre la rinichi nu vor consuma in cantitati mari cicoare pentru ca radacina are un continut ridicat de oxalati.

Modul de preparare a radacinilor

Maceratul la rece
Se pun doua lingurite de pulbere de radacini (obtinute prin macinarea cu rasnita electrica de cafea) intr-un pahar (200 ml) de apa si se lasa vreme de 8-10 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Se consuma 1-3 pahare pe zi din acest macerat, intotdeauna pe stomacul gol, cu minimum 15 minute inainte de masa. In functie de afectiunea tratata, cura cu astfel de macerate din flori dureaza 3-6 saptamani.
Infuzia combinata
Se pun doua lingurite de pulbere de radacina intr-un pahar de apa si se lasa sa macereze vreme de 6-8 ore la temperatura camerei, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se opareste cu inca un pahar de apa, dupa care se lasa sa se raceasca. In final se combina cele doua extracte, iar preparatul obtinut se va administra pe parcursul unei zile.
Tinctura
Se pun intr-un borcan douazeci de linguri de pulbere de radacina, care se acopera cu alcool alimentar de 50 de grade, amestecand incontinuu. Cand intreaga masa de pulbere a fost acoperita, ramanand deasupra un strat de alcool de doua degete, se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 12 zile, dupa care se strecoara. Extractul obtinut se pune in sticlute mici, inchise la culoare si se pastreaza vreme de maximum 2 ani. Se administreaza de regula o lingurita de 4 ori pe zi, in tratamente de 1-3 luni.

Chimenul

(Cuminum cyminum) este o planta anuala din familia umbeliferelor, originara din Asia occidentala (Turkistan si Egipt). In prezent, chimenul este cultivat si in Europa si este folosit mai mult pentru condimentarea alimentelor. Semintele de chimen au un miros si gust puternic. Intregi sau maruntite, acestea sunt utilizate ca mirodenie in diverse feluri de paine, in special in painea de secara, in branzeturi, in produsele din carne, in supele si cremele de legume. Dar au si proprietati terapeutice semintele de chimen

Beneficiile chimenului

- Estompeaza durerile de burta.
- Trateaza eczemele.
- Uleiul esential din seminte de chimen activeaza glandele salivare.
- Semintele de chimen actioneaza ca un laxativ natural.
- Semintele de chimen au un efect linistitor.
- Chimenul amelioreaza greturile.
- Chimenul creste metabolismul.
- Reechilibreaza flora intestinala.
- Creste apetitul.
- Favorizeaza circulatia cerebrala.
- Intareste imunitatea.

Vitaminele si minerale pe care le contine chimenul

Vitaminele prezente in chimen, cu ponderea cea mai mare sunt retinolul, B3 sau niacina 3600 mg, vitamina E 25 mg, vitamina C 21 mg si vitamina B9 sau acidul folic, in valoare de 10 mcg.

Raportat la 100 de grame, continutul de minerale principale al chimenului se compune din: fier ( 16.200 de mg), zinc (5.500 de mg) si potasiu (1351 de mg).

 Proprietati terapeutice

- Combate inflamatiile intestinale.
- Calmeaza durerile de stomac.
- Fluidifica secretiile bronsice.
- Are efecte benefice asupra bolilor de inima.

Cerentelul

Geum urbanum

Descrierea speciei. Denumit in unele regiuni ale tarii cuisorita si ridichioara, cerentelul este o specie erbacee, vivace, foarte raspandita la noi prin locurile umede, paduri si luminisuri. In pamant are un rizom cilindric, cu diametrul de aproximativ 2 cm, din care iau nastere numeroase radicele. Tulpina aeriana este dreapta, ramificata; frunzele bazilare sunt penat compuse cu 5-7 foliole dintate pe margini, iar cele tulpinale sunt mai mari si trifoliate. Florile de culoare galben-aurie sunt regulate pe tipul 5, solitare, dispuse fie in varful tulpinii, fie la subtioara ultimelor frunze; fructele la maturitate, grupate la un loc, poarta stilurile caracteristice prin varful lor in forma de croseta. Infloreste din luna mai pana la inceputul toamnei.

Produsul vegetal folosit. In scopuri medicinale se intrebuinteaza rizomii cu radacinile ( Rhizoma cum radicibus Gei ) recoltate primavara si toamna. Materia prima uscata are culoarea bruna, cu miros slab-aromatic, asemanator cu cel de cuisoare, iar gustul este amar si astringent.

Principii active: taninuri ( hidrolizabile si condensate ), si geozida sau geina care prin hidroliza pune in libertate eugenol, substanta bactericida raspunzatoare de mirosul de cuisoare pe care-l are rizomul de cerentel.

Actiune farmacologica. Datorita taninurilor are actiune astringenta, antidiareica si hemostatica, iar eugenolul rezultat din descompunerea geozidei ii comunica proprietatile bactericide si calmante.

Intrebuintari. Sub forma de pulbere 1-4g pe zi, decoct sau infuzie 1-3% ( 1 lingurita produs maruntit la o cana de apa administrandu-se 2-3 ceaiuri pe zi ) acest produs se foloseste intern in tratamentul dispepsiilor gastrice si enteritelor de natura infectioasa si al hemoragiilor. Extern se recomanda in tratamentul stomatitelor si gingivitelor. Intra in compozitia ceaiurilor antidiareice si pentru gargara.

Castanul salbatic

Denumire stiintifica: Aesculus hippocsatanum

Castanul salbatic este un arbore cu scoarta cenusie, adeseori crapata. Frunzele sunt opuse, lung petiolate de forma palmei, compuse fiecare din 5-7 foliiole dintate pe margini. Florile formeaza inflorescente mari asezate la varful ramurilor.

 Fiecare floare este formata din 5 sepale, 5 petale inegale, de culoare alba, cu pete galbene care mai tarziu devin rosii, 7 stamine si un ovar care la maturizare se transforma intr-un gruct tepos. Toamna, aceste fructe se deschid, lasand sa cada 2-3 seminte brune lucioase. Infloreste in lunile aprilie-mai.

Seminţele se întrebuinţează în tratamentul varicelor, a scrofulozei, hemoroizi, catar pulmonar şi intestinal, antidiareic, tulburări circulatorii etc.
Scoarţa se întrebuinţează ca astringent, antipiretic.

Prezenţa eseinei dă naştere la fenomene de intoxicaţie ce se mani­festă prin agitatie, dureri de cap şi de stomac, febră, greaţă, vomă, diaree, sete, delir şi somnolenţă.
Se intervine prin golirea stomacului cu vomitive, spălaturi sto­macale şi aplicare de analeptice circulatorii.

Administrare:

1. Pulbere de scoarţă de patru ori cate un varf de cuţit pe zi ca tonic, sau o lingură de supă fracţionată în mai multe porţiuni pe zi ca febrifug.
2. Decoct: se pune la fiert o linguriţăde scoarţă la 100 ml apă. După ce a dat un clocot se lasă în repaus pană la răcire. Se iau cate 15—20 de picături în tratamentul varicelor şi hipertrofie de prostată. Se face tratament 15 — 20 de zile din lună şi apoi pauză 10 zile după care se reia.
3. Supozitoare antihemoroidale: se încorporează soluţia în unt de cacao.
4. Tinctură: se pun la macerat 50 g pulbere de scoarţă de pe ramuri tinere sau coajă de pe seminţe de castan în 150 ml spirt con­centrat. Se lasă timp de 10 zile agitandu-se zilnic de 2—3 ori. Se strecoară şi se bea zilnic cate 10 picături ca antihemoroidal şi hipertro­fie de prostată.
5. Alifie: 20 g din tinctura de mai sus se încorporează în untură albă curată. Se obţine un unguent antihemoroidal .
6. Unguent: se face din 20 g extract alcoolic de castan (seminţe) şi lanolină 60 g şi se foloseşte ca antivaricos.
7. Băi: scoarţa sau fructele de castan se folosesc pentru usurarea durerilor reumatice.

Cătina albă

Cătina albă- Hippophae
rhamnoides Fam. Elaegnaceae.

Denumiri populare- cătina
cenuşie, cătina de râu.

Descriere- este un arbust alburiu, foarte ramificat şi spinos, care creşte la noi începând din nisipurile şi pietrişurile litoralului până în regiunile muntoase, alcătuind, uneori crânguri şi tufişuri destul de dese şi întinse. Pe ramuri se observă prezenţa de numeroase frunze întregi,
liniar lanceolate, de culoare verde-cenuşie pe faţa superioară şi albicios argintie pe cea inferioară. Florile, dioice, sunt de culoare galben-ruginiu, mici şi apar înaintea frunzelor.

Cele macule, sesile, au 2 sepale şi 4 stamine, iar cele femele sunt scurt pediculate şi cu 2 sepale. Fructele sunt ovoide sau globuloase, lungi de 5-10 mm şi late de 4-8 mm şi grupate mai multe la un loc, de culoare verde la
început şi galben portocalie la complecta lor maturitate.
Este un arbust foarte puţin pretenţios la condiţiile de sol sau de precipitaţii. Este mare iubitor de lumină şi creşte în general în locurile unde alte plante nu pot vegeta. Aşa că o vom găsi pe prundişuri, pe coaste de deal uscate şi erodate, pe terenuri sărăturoase, pe stâncării, dar şi în luncile râurilor. Are ramuri albicioase şi cu spini puternici.

Fructele se recoltează
imediat după coacere până la lăsarea primului ger. În stare crudă au un gust acru-astringent, iar coapte mai plăcut.

În terapeutică se foloseşte în principal fructul Hippophae fructus care se recoltează din august până la primul îngheţ. În principal se folosesc fructele care sunt o adevărată farmacie, conţinând toate vitaminele şi mineralele necesare organismului uman. Foarte puţini însă ştiu că şi alte părţi ale plantei au proprietăţi terapeutice deosebite. De pildă scoarţa de pe ramuri are efecte antiseptice, astringente şi remineralizante foarte puternice, în timp ce rădăcinile sunt un antibiotic şi un stimulent
imunitar extraordinar.

Compoziţie chimică: fructele au foarte
multe vitamine- B1, B2, C, acid folic, acid nicotinic, fitosteroli, izoramnetol, acizi graşi, inozitol, ulei esenţial, pigmenţi carotidieni.

Acţiune farmaceutică: în primul rând este o sursă naturală de vitamine fiind declarat drept un polivitaminic natural. Se asemenea are o serie de minerale fiind indicat celor cu
demineralizări. Ajută de asemenea la vindecarea ulcerului, infecţiilor urinare şi multor altor boli. Este un energizant puternic, care dă rezultate rapide în recuperarea energiei după efort fizic şi intelectul. Scade durata de convalescenţă după boală.

Preparatele din cătină albă, asociate cu orice alt medicament, îi măresc acestuia considerabil efectul, scăzând totodată acţiunea negativă a medicamentelor de sinteză. Cătina este radioprotectoare, fotoprotectoare (protecţie pentru plajă), cicatrizant puternic. Are efect pozitiv în cazul proastei circulaţii periferice. Având efect imunomodulator, se recomandă în cancer şi HIV 9SIDA). E bună în
malnutriţie, în boli fiziologice.

Atenţie! Cătina albă nu se recomandă a fi utilizată de bolnavii cu colecistită acută, pancreatită sau diaree cronică. De asemenea nici cei cu tensiune arterială oscilantă. Betacarotenul din compoziţia cătinei le creează probleme şi bolnavilor cu astmă bronşic. Este mai excitantă ca şi cafeaua naturală.

Se poate folosi la următoarele
afecţiuni: afecţiuni dermatologice, afecţiuni oculare, afecţiuni renale, afte bucale, anemie, arsuri, avitaminoze, bolile ficatului, bronşite, cancer, colite de fermentaţie, convalescenţă, diaree, eczeme, febră, gripă, hemoragii, hemoroizi, impotenţă, imunitate scăzută, infecţii ale căilor urinare, litiaze biliare şi renale, mâncărimi de piele, migrene, nefrite, oboseală fizică şi psihică, plăgi, răceli, reumatism, sarcină, sterilitate la femei, ulceraţii, ulcer gastric şi duodenal, urticarii.

Mod de folosire:

Fructe:

-Fructe zdrobite- pentru cei care nu au dinţi buni, fructele de cătină se pot zdrobi cu furculiţa într-o
farfurie, până se transformă într-un terci. Se adaugă zahăr sau miere (după gust), amestecând bine de tot. Se lasă 30 de minute. Se amestecă din nou, apoi se consumă ca atare, amestecând bine, pentru a fărâmiţa şi cojile şi seminţele. Ingerarea complectă a fructelor este ideală pentru că nu se pierde nici una dintre comorile de substanţe pe care le conţin.

-Cătina uscată- se aşează boabele de cătină pe o tavă. Se încinge bine cuptorul, se dă la maximum, se bagă fructele pentru a suporta un şoc termic scurt de 100

Calin

Denumirea stiintifica: Vibumum opulus

Denumirea populara: bulgare de zapada

Descriere: Calinul este un arbust ce creste în flora spontana, dar poate fi si cultivat, ca planta ornamentala. Face parte din familia caprifoliaceelor. Calinul are o înaltime medie de doi - trei metri, rareori ajungând pâna la cinci metri. Frunzele au mai multi lobi, maximum cinci. Florile sunt grupate, având culoarea alba. Înfloreste la sfârsitul primaverii si la începutul verii. Fructele, dispuse în ciorchini, au culoarea rosie si sunt pline de suc, nefiind comestibile.

Calinul creste prin paduri, liziere, tufarisuri. In parcuri, este prezent sub forma unor tufisuri ornamentale, cunoscute sub numele de bulgare de zapada (boule de neige).

Pentru uz medicinal se recolteaza coaja. Se prepara sub forma de tinctura, decoct, extract fluid.

Substante Active: Substante active importante: o substanta specifica importanta - viburnina, salicilina, tanin, acizi, rasini.

Utilizare: Preparatele obtinute din coaja calinului sunt diuretice, astringente si mai ales sedative. Specialistii recomanda aceste preparate pentru tratarea menstruatiilor dureroase, cât si a disfunctiilor pe fond nervos, disfunctii ce apar în timpul sarcinii si alaptarii.
Având proprietati sedative, extractele de calin calmeaza crampele musculare si contribuie la destinderea întregului organism în conditii de emotie putemica sau stres.

Busuiocul

 Busuiocul este planta care se presupune ca a crescut deasupra locului unde Sf. Constantin si Elena au descoperit sfanta cruce. O alta legenda greceasca spune ca busuiocul era planta care vindeca orice rana a atacului unui monstru jumatate soparla, jumatate dragon. In bucataria italiana, busuiocul proaspat este vedeta.

Extractele din aceasta planta au fost folosite ca remediu pentru pastrarea unui aspect tanar.

Medicamentele pe baza de busuioc sunt utilizate, de asemenea pentru pastrarea tineretii spirituale.

In urma studiului, cercetatorii au descoperit ca extractul de busuioc este eficient in eliminarea moleculelor daunatoare si protejarea impotriva afectiunilor cauzate de anumiti radicali liberi, prezenti in organele vitale ale corpului uman, precum inima, ficatul si creierul.  

 Da un gusta inconfundabil sosurilor pesto sau salatelor cu rosii. Insa dincolo de virtutile sale culinare, busuiocul are multe calitati care il ridica la rangul de planta medicament.

1. Imbunateste digestia. Consumul de busuic reprezinta un remediu eficient impotriva crampelor, balonarii si flatulentei. Aceste efecte benefice se explica printr-un element continut in busuioc numit estragol. Totodata, busuiocul combate durerile articulare si raul de miscare.

2. Previne cancerul intestinal. Datorita antioxidantilor pe care ii contine, busuiocul amelioreaza efectul radicalilor liberi care sunt fie toxine produse de organism, fie elemente nocive din mediu. Radicalii sunt implicati in aparitia multor cancere, iar busuiocul reuseste sa-i impiedice sa provoace neajunsuri la nivelul aparatului digestiv.

3. Stimuleaza lactatia. Desi uleiul esential de busuioc este interzis femeilor insarcinate si celor care alapteaza, infuzia de busuioc poate stimula lactatia.

4. Este un bun energizant. Consumul de frunze de busuioc are un efect euforic, insa uleiul esential este si mai eficient. Are un efect tonic deosebit asupra sistemului nervos, iar medicii il recomanda celor care se confrunta cu stari prelungite de oboseala, persoanelor deprimate sau celor lipsite de energie.

5. Combate actiunea virusurilor. Are proprietati antiinfectioase si antiinflamatorii, ceea ce il transforma aintr-un adjuvant important in tratarea gripei, zona zosterului sau herpesului.

Brusture

Arctium lappa
Planta erbacee, bienala, larg raspandita la noi; creste spontan.



Principii active

Planta contine: nitrat de potasiu, ulei eteric, mucilagii, inulina, acid palmitic, acid cafeic, sigmasterol, sitosterol, substante amare, vitamine B, saruri minerale inclusiv de potasiu.



Proprietati

• calmant al colicilor intestinale;
• absoarbe gazele;
• galactagog (stimuleaza lactatia);
• calmeaza starile de voma;
• antiseptic intestinal;
• stimuleaza digestia;
• diuretic;
• antiinflamator renal;
• calmeaza durerile de cap;
• expectorant;
• antiseptic pulmonar;
• antiinflamator gastric;
• antitumoral;
• antidiareic usor;
• antitermic;
• detoxifiant;
• dezinfectant;
• cicatrizant;
• stimuleaza cresterea parului.

Avand capacitatea de a regla secretiile si metabolismul, poate fi un remediu atat in constipatie cat si in diaree.
Administrare
Diabet, afectiuni digestive, inclusiv colita de fermentatie: infuzie.
Colita de fermentatie: o lingurita de planta maruntita se va pune la 250 ml apa clocotita. Se va lasa acoperit pentru 10 minute apoi se va consuma dupa mese. Se pot consuma 3 ceaiuri pe zi. Se consuma neindulcit sau indulcit cu zaharina.
Afectiuni interne: tinctura.
Afectiuni ale pielii: unguent.
Ceaiul sudorific se administreaza in caz de febra, insuficienta respiratorie, atrita si epilepsie. Se beau zilnic, incetul cu incetul, una - doua cesti.
Frunzele mari si proaspete se aplica sub forma de comprese, nu doar la entorse, luxatii si rani provocate de incaltaminte, ci si in orice fel de arsura, in leziuni ulceroase canceroase si in plagi usturatoare.
Reumatism, boli de piele, acnee – tinctura de brusture, aplicatii locale. Eficienta si pentru cresterea parului.
Boli cronice produse de intoxicarea organismului – tinctura de brusture, administrata intern.
Contraindicatii, atentionari
Partea cea mai toxica a plantei este radacina datorita arctininei, uleiului esential si lactonei care poate provoca tulburari digestive, transpiratii, nefrite, poliurie sau anurie, dar cu pronostic bun pentru ca inceteaza dupa ce nu se mai foloseste planta.

Brânduşa de toamnă

Cercetătorii britanici au descoperit calitatea curativă anti-cancer a brânduşei de toamnă, Colchicum autumnale.

Cercetătorii din Marea Britanie cred că au descoperit o modalitate de a utiliza un extract dintr-o floare pentru distrugerea celulelor canceroase.
O echipă de cercetare a utilizat brânduşa de toamnă drept sursă pentru un nou medicament ce nu are efecte secundare asupra celulelor sănătoase, transmite BBC, citat de Rador.

Proprietăţile curative ale Colchicum autumnale au fost cunoscute de secole, apărând în manualele medicale din Egiptului antic. O calitate esenţială a plantei este toxicitatea ei, un aspect pe care savanţii de la Universitatea Bradford îl consideră eficient în distrugerea celulelor canceroase.

Echipa de cercetători susţine că a dezvoltat o metodă unică de administrare. Acest lucru înseamnă că medicamentul devine activ doar în prezenţa unei substanţe emise de tumori şi, spre deosebire de tratamentele deja existente, tratamentul nu distruge ţesutul sănătos.

De la brânduşa de toamnă se utilizează numai seminţele, recol­tate la deplina lor maturitate, pentru extragerea alcaloizilor activ-tera­peu­tici (colchicina), cu acţiune farmaco­logică an­tigutoasă şi anticanceroasă. Planta mai conţine acid salicilic, acid benzoic, ulei gras, fito­sterol, zaharoză şi tanin. Brânduşa este toxică atât în stare verde, cât şi uscată. Prepararea produselor ce conţin extract de brânduşă de toamnă se face numai de către industria farmaceutică şi se administrează conform prospectului sau la recomandarea medicului. Intern, planta este indicată în tratamentul gutei, în boli reumatismale, psoriazis, sclerodermie, ascită şi în tumori maligne.
Terapia cu brânduşe de toamnă este contraindicată în sarcină, în insuficienţă hepatică şi renală şi vârstnicilor .

Remediu excelent pentru gută
Această afecţiune apare în multe cazuri în urma unei diete bogate în carne (mai ales organe), care sporeşte cantitatea de acid uric în organism. Seminţele de brânduşă de toamnă sunt considerate un remediu foarte bun în tratarea acestei afecţiuni datorită efectului lor diuretic, care contribuie la eliminarea acidului uric şi la atenuarea durerilor. Ceaiul se obţine dintr-o linguriţă de seminţe care se fierb în 500 ml de apă timp de două minute. Prima ceaşcă de ceai se bea dimineaţa, iar cantitatea rămasă se consumă pe parcursul zilei. În acest caz nu există o anumită durată de administrare, tratamentul putând fi urmat până la atenuarea simptomelor. Este indicată şi terapia cu tinctură procurată de la PLAFAR, care se administrează dimineaţa, după micul dejun. Într-o ceşcuţă cu 100 ml de apă se adaugă o linguriţă de tinctură. Terapeutul este cel care va stabili dacă leacul poate fi luat mai mult de 20 de zile.
Cicatrizează rănile
Pentru că are efecte cicatrizante, ceaiul din seminţe de brânduşă de toamnă grăbeşte vindecarea rănilor. În acest caz, se prepară un decoct dintr-o linguriţă de seminţe care se fierb cinci minute în 300 ml de apă. Când ceaiul se mai răceşte, se umezeşte o pânză de bumbac cu decoct şi se aplică pe locul afectat. Tratamentul se face zilnic, până la vindecarea rănilor.
Combate reumatismul
Se fierbe o linguriţă de seminţe de brânduşă în 250 ml de apă, zece minute. Decoctul cald se foloseşte pentru compresele care se aplică local, mai ales seara. Această terapie are efect antiinflamator şi analgezic şi trebuie urmată timp de o lună. În acest interval, trebuie respectat cu stricteţe regimul alimentar indicat de medic. În acest mod, terapia va avea eficienţă maximă.

Ardeiul rosu

 Beneficiile ardeiului rosu
O sursa buna de fibre alimentare, vitamina A, C, E, K si B6, acid folic si potasiu este ardeiul rosu. Pe langa acestea, ardeiul rosu contine si fitonutrienti precum licopen, luteina si zeaxatina. Pe de alta parte, acest aliment are un continut redus de grasimi saturate, colesterol si sodiu.

Ardeiul rosu este mai sanatos decat cel verde; el contine o cantitate de vitamine A si C de doua ori mai mare decat acesta. Este recomandata utilizarea in gastronomie pentru a adauga culoare mancarii. De asemenea, ardeiul rosu reduce riscul de infarct .

Este unul dintre putinele alimente care contin licopen, o substanta cu efecte antitumorale in cancerul de prostata, sani, vezica urinara , pancreas, plamani si piele, in cancerul cervical, ovarian, uterin, intestinal.

Proprietati terapeutice ale ardeiului rosu

Ardeiul rosu are in primul rand proprietati digestive si vitaminizante, iar cel mai important rol este rolul de adjuvant in urmatoarele afectiuni:

- astm si cancer pulmonar; - afectiuni oculare; - anemie; - artrita reumatoida, arteroscleroza; - boli digestive, boli osoase, boli locomotorii; - colici intestinale, constipatie, crampe; - degeraturi, dereglari metabolice; - imbatranirea prematura; - inflamatii; - oboseala cronica, nevralgii si migrene; - prevenirea cancerului de colon, prostata, pancreas, col uterin si al vezicii urinare; - prevenirea infarctului miocardic; - sangerarea gingiilor; - sterilitate.

Dezavantajele ardeiului rosu

Singurul dezavantaj este acela ca majoritatea caloriilor continute de catre ardeiul rosu provin din zaharuri.

Anason

 Anasonul este o planta care atinge o inaltime de 30-50 cm, tulpina avand frunze mai dese spre varf ca niste buchetele formate din 7-15 raze. Infloreste in iulie - august, iar fructele apar si se culeg in septembrie - octombrie. Fructele au forma ovala si sunt acoperite cu peri aspri, foarte scurti.   

Principalele elemente pe care le contin 100 g de fructe sunt: ulei volatil 1,2-6 g format din 80-90% anetol, metilcavicol sau izoanetol, cantitati mici de cetone si aldehide anisice si aldehida acetica; lipide 10-20%; 20% protide, zaharuri, amidon, 6-10% substante minerale.

Proprietati: - stimulent al functiilor pancreatice - antispastic - carminativ - aromatizant - expectorant - stimuleaza apetitul - antihelmintic - actiune expectoranta, carminativa si galactogoga - are efect stimulant asupra centrilor respiratiei si circulatiei Indicatii - uz intern: - excita peristaltismul intestinal - stimuleaza secretia salivara, gastrica, intestinala si pancreatica - anorexii si dispepsii - afectiuni bronsice - balonari - stimuleaza secretia laptelui - recomandat impotriva colicilor abdominale - tuse - gripa - tulburari digestive.

   Mod de folosire - uz intern: - tinctura: 3 linguri de seminte de anason la 500 ml de alcool rafinat de 38-40o.

Se lasa 4 saptamani la loc insorit. Se adauga zahar dupa dorinta. Se foloseste pentru tratarea tulburarilor digestive. - ceai. La o lingurita se adauga 250 ml apa clocotita. Se lasa acoperit 20 minute, dupa care se strecoara si se lasa intr-un loc racoros. Se bea fractionat in 3 reprize inaintea meselor principale. Se utilizeaza scurt timp, utilizarea indelungata avand efecte negative: stari de excitatie puternica manifestate prin insomnii, excitatii motorii si psihice, tulburari de vorbire, euforie, urmate de convulsii puternice. - uleiul volatil, stimuleaza secretiile gastrice, ajutand astfel digestia.

Mod de folosire - uz extern: - fructele macinate se folosesc la aromatizarea salatelor, sosurilor si a altor mancaruri; - stelutele de anason stelat intregi se pot adauga direct in oala cu mancare Contraindicat in gastrite hiperacide si ulcer gastric si duodenal, enterocolite cronice si acute. In nordul Vietnamului, anasonul stelat este popular pentru supele de vita. El se mai foloseste si in Thailanda la tocanite; in rest, aromatizeaza ceaiul cu gheata.

Anasonul dulce sau feniculul este tradiţional oferit tinerei mame înainte de împlinirea a 41 de zile de la naşterea copilului său. Ca plantă a lui Mercur, astrul ce guvernează comunicarea, anasonul dulce ajută la stabilirea unei legături profunde între mamă şi nou-născut. Copilul hrănit la sân primeşte odată cu laptele şi încărcătura subtilă a acestuia, reprezentată de energia iubirii materne. Anasonul dulce, stimulând lactaţia, favorizează acest proces de comuniune între cele două fiinţe, motiv pentru care consumarea lui este recomandată în ultimele zile ale sarcinii şi în perioada alăptării.

Alte indicaţii de folosire a plantei sunt astmul şi bronşita, maladii tipice pentru cei care au Mercur prost aspectat în astrogramă.

Arnica

Arnica crește în regiunile de munte, împodobind pășunile cu florile ei galbene-aurii. Poporul o mai numește podbal de munte, carul-pădurilor, cujda sau carul-zânelor. De la această plantă se folosesc florile - flores arnicae - mai rar planta întreagă și rădăcina. Ele conțin ulei volatil, colina, alcooli triterpenici, substanțe colorante de natură carotinoidică. Din florile acestei plante se prepară un ceai care se folosește sub formă de gargară în laringită și răgușeală.
Arata ca un mic soare: galbena, voioasa, simpla. „Arnica montana”, varietatea cea mai cunoscuta si mai eficace, este numita si „iarba caderilor”. Este indispensabila in trusa de farmacie a familiei.

Un remediu excelent contra ranilor

Arnica este im primul rand un antiechimotic si un antiinflamator. Florile sale sunt folosite de secole pentru ingrijirea ranilor si contuziilor de orice gen. In homeopatie, arnica este prin excelenta medicamentul traumatismelor.
Mai ales din florile de arnică se prepară o tinctură care, diluată cu apă, în proporție de 10-20 g la 100 g apă, se utilizează ca pansament ca antiseptic și cicatrizant al rănilor. În amestec cu apă de plumb această tinctură are proprietatea de a decongestiona umflăturile și loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4%, sub formă de comprese, înviorează tenurile palide. Cu avizul medicului se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25-50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineața și seara, în amestec cu apă îndulcită, cu zahăr sau ceai. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastro-enterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantități prea mari, paralizează centrii nervoși.

Folosita din Evul Mediu

Este mentionata pentru prima data in secolul al XII-lea de catre Sfanta Hildegarde de Bingen, care subliniaza capacitatea arnicai de a vindeca entorsele.

In secolul al XVI-lea, Arnica montana este numita chiar „panaceul caderilor”! Arnica face parte din plantele care l-au influentat pe Christian Friedrich Samuel Hahnemann, medicul care a inventat homeopatia in 1796.

Principii active foarte puternice

Starul farmacopeelor din Germania si Franta, Arnica montana poseda principii active foarte puternice ce trebuie utilizate cu precautie, in principal pe cale externa.

Proprietatile ei se datoreaza sesquiterpenilor continuti, compusi care actioneaza asupra sistemului venos si muscular, resorbind hematoamele, edemele, dislocarile, problemele articulare, entorsele.

In cosmetica traditionala, arnica prezinta numeroase avantaje. Ea are efect de calmare a epidermei, efecte de protectie contra radicalilor liberi si efect anti-aging, blocand actiunea anumitor enzime responsabile de imbatranirea cutanata.

Angelica

Angelica este una din plantele cu cele mai puternice conotatii magice si spirituale, fiind considerata in unanimitate de traditiile populare ale diferitelor popoare europene si asiatice, o adevarata "poarta" de legatura cu planurile superioare ale universului. Numele plantei evoca de altfel legatura existenta intre planta si fiintele de lumina din lumile invizibile - ingerii. Proprietatile sale eminamente benefice au facut ca ea sa fie renumita pentru puterea de protectie oculta pe care o asigura.

In traditia romaneasca, denumita semnificativ iarba celor sapte ingeri sau ingerica, se stie ca are puterea de a atrage protectia ingerilor.
Se spune, de pilda, ca "ea poate fi culeasa si administrata spre vindecare numai de oamenii cu cugetul si sufletul curate. Daca se apropie de ea un om rau ori lacom, isi pierde forta, pentru ca ingerii pleaca de la ea." in mai multe zone ale tarii era folosita pentru ca "fereste de strigoi", sau pentru ca "alunga duhurile necurate", pentru a-i ajuta pe cei ce au cosmaruri, pe cei pesimisti, cei posedati, deocheati si pe toti cei a caror constiinta este intunecata de suferinta si chin. La sate, angelica se pune in baia copiilor care plang fara motiv, pentru a intoarce la ei astfel ingerul pazitor. In Ardeal, seminte si tulpini de angelica macerate in palinca, este un remediu traditional pentru dureri de stomac, raceli si gripe, reumatism, indispozitie si depresii cauzate de vremea friguroasa si rea. Se mai spune ca, administrata batranilor, le readuce vigoarea si bucuria.
Zona/Regiune:


-Angelica este originara din Siria.
-Angelica este un gen de plante erbacee, aromatice, bienale sau perene, din familia Apiaceae, originar din regiunile emisferei nordice.
-Creste in special in zona muntoasa.
- Creşte spontan în etajul montan şi submontan, la altitudini de 500-1500 de metri, prin locuri stâncoase şi umede, în chei, la marginea pădurilor, a pâraielor şi râurilor.
-Fiind declarată monument al naturii, ocrotită prin lege, la specia spontană nu este admisă recoltarea plantelor, pentru a evita dispariţia lor din natură. De aceea, este intens cultivată în unele ţări europene, mai ales în Germania, Franţa, Belgia, Olanda şi Polonia, mari producători de uleiuri volatile. Culturile ocupă suprafeţe mari la altitudini de 500-600 metri, pe terenuri adăpostite şi însorite, în apropierea apelor curgătoare.
Arhitectura:


-Angelica este o plantă erbacee, bienală sau perenă, cu un rizom gros, în formă de nap, şi miez alb-gălbui în interior, continuat cu rădăcini adventive lungi.
- Tulpina robustă groasă, cilindrică şi goală în interior, este înaltă de 1-2 metri şi apare numai din anul II de vegetaţie.
-Frunzele sunt mari, dinţate pe margini şi cu teaca umflată, iar florile alb-verzui se grupează în inflorescenţe umbeliforme, globuloase, de 10-20 cm în diametru.
Indicatii/ Contraindicatii:


- În scopuri medicinale se folosesc rădăcinile, tulpinile, frunzele şi seminţele, deci toate organele plantei.
- Rizomii cu rădăcini se recoltează după anul II de cultură, în lunile august-octombrie sau la începutul primăverii (martie-mai). După uscare la soare sau în camere puţin încălzite (sub 40⁰C), rădăcinile capătă un miros aromat, caracteristic şi gust amar-aromat, uşor picant.
- La recoltare, planta nu va fi atinsă cu mâna umedă, deoarece sucul său este iritant asupra pielii şi a mucoaselor sensibile, ca urmare a prezenţei furano-cumarinelor. Poate declanşa unele fotodermatoze prin fotosensibilizarea dermei expuse îndelung la radiaţiile solare. Cultura de angelica se înfiinţează prin semănatul imediat după recoltarea seminţelor (luna august), deoarece îşi pierd repede facultatea germinativă.
-Compoziţia chimică a organelor plantei explică multiplele proprietăţi terapeutice, valorificate în diferite forme de utilizare internă şi externă.
-Atât în rizomi şi rădăcini, cât şi în seminţe, frunze şi tulpini, există, în medie, 1 % uleiuri eterice în care predomină hidrocarburile ciclice şi aromatice (pinen, felandren, limonen, ocimen), sesquiterpenoide (cariofilen, cadinen, bisabolen) şi mai puţin compuşi oxigenaţi (linalool, borneol, cineol, carvacrol).
-Uleiul este galben-verzui, cu miros aromatic, uşor ierbos, picant şi lemnos, asemănându-se cu uleiul de mosc şi ambră. Se extrage din plantă prin antrenare cu vapori de apă timp, de 24 de ore. În afară de ulei eteric mai există cumarine şi furano-cumarine, acizi organici (angelic, valerianic, cafeic, clorogenic), acizi graşi, taninuri, substanţe amare, rezine, glucide, vitamina B.
-Proprietăţile terapeutice şi aromatice stau la baza multiplelor efecte asupra diferitelor afecţiuni maladive:
*stomahice, tonic-amare, aperitive, eupeptice, antibiotice, antiseptice, depurative, antifermentative, calmante ale durerilor gastrice, digestive, carminative, excitante ale poftei de mâncare şi ale secreţiei hepato-pancreatice, antidot împotriva otrăvirii cu beladonă, cucută şi brânduşă de toamnă;
*sedative ale sistemului nervos (datorită angelicinei), antinevralgice, antiisterice, analgezice şi antispastice;
*antireumatice, antiinflamatoare, diuretice;
*expectorante, sudorifice;
*cardiotonice, antiaritmice;
*energizante în anemie şi convalescenţă
- Angelica poate fi folosita impotriva: starilor depresive, astenie, isterie, afectiuni psihosomatice, dificultate de concentrare, intarziere de dezvoltare mentala la copii, colita de fermentatie, gastrita hipoacida, dispepsie, digestie dificila, gripa, tulburari de ciclu menstrual, dereglari hormonale la femei, boli infectioase grave (TBC, hepatita virala), scleroza in placi, paralizie, boli grave in general, cancer.
- La nivelul aparatului digestiv au fost constatate efecte favorabile în:
gastro-duodenită cronică, arsuri stomacale, ulcer gastroduodenal, dispepsii de origine hepato-pancreatică, stimularea secreţiei pancreatice, hepatite, ciroze, dischinezie biliară, dureri de stomac, vome spastice, crampe stomacale, colici, enterite, balonări, rectocolită ulcero-hemoragică, constipaţii, bulimie pe fond nervos (poftă necontrolată de mâncare).
-Se folosesc:
*decoctul din rădăcini şi seminţe;
*tinctură (luând câte 1 linguriţă de 3-4 ori pe zi, înainte de mese);
*pulbere din rădăcini şi seminţe uscate şi măcinate fin care se ţine sub limbă timp de 5 minute.
-Pentru bolile aparatului respirator există efecte în: astm bronşic, bronşite cronice, epidemii de gripă, tuse, febră, tuberculoză, fortificarea bronhiilor, sinuzită.
*mestecarea seminţelor de 3 ori pe zi ceea ce reduce frecvenţa bolilor cu 50%.
-Contra afecţiunilor sistemului nervos acţionează în: astenie fizică şi intelectuală, sindrom isteric neuroastenic, nevralgii, agitaţie nervoasă, labilitate psiho-vegetativă, stress, migrene, oboseală, surmenaj, anxietate, stări depresive, excitarea funcţiilor cerebrale, dureri de cap, spasme de origine nervoasă, paralizie, epilepsie, rahitism.
-Se folosesc:
*infuzie sau decoct din rădăcini;
*macerat la rece într-o cură de 30 de zile;
*ulei volatil din seminţe luat în doze reduse;
*pulbere din rădăcini uscate şi măcinate.
-În bolile aparatului genital s-au dovedit eficienţe în: reglarea ciclului menstrual, dismenoree, amenoree, leucoree, dureri menstruale, infertilitate, dereglări hormonale la femei şi tonic uterin (prin combinare cu ghimbir proaspăt).
- În reumatismul cronic degenerativ, poliartroze şi gută se folosesc:
*decoct din rădăcini uscate;
*decoct amestecat cu oţet pentru frecţii locale;
*tinctură din ulei de angelică şi camfor în alcool 700;
*ulei eteric de angelică (se iau 25 picături în 50 ml ulei de floarea soarelui sau măsline);
*pulbere din rădăcini uscate.
-În afecţiunile cardiovasculare există efecte bune în: aritmii extrasistolice, palpitaţii, întărirea inimii.
-În boli canceroase se poate utiliza uleiul eteric extras din seminţe măcinate.
-Uleiul din seminţe elimină dificultăţile de concentrare
-Pentru întârzierea în dezvoltarea mentală şi în dificultăţi de concentrare la copii şi şcolari, se foloseşte uleiul din seminţe cu rol de excitant cerebral.
La guşa exoftalmică se indică macerat timp de 8 ore din rădăcini proaspete.
Pentru erupţii tegumentare, eczeme, plăgi, acnee, contuzii, ulceraţii, muşcături de câine turbat şi afecţiuni bucale se utilizează:
*comprese cu decoct din rădăcini proaspete şi frunze crude;
*comprese cu tinctură diluată.

-În anemii provocate prin pierderi hemoragice, boli infecţioase şi convalescenţă prelungită, se recomandă tinctură din rădăcini.
-Pentru întârzierea procesului de îmbătrânire este indicat uleiul eteric din seminţe în doze reduse, cu rol de excitant cerebral. A devenit cunoscut că Annibal Camoux, care s-a stins din viaţă în anul 1759, la vârsta de 120 de ani, mesteca premanent bucăţi din rădăcini de angelică.
-Forme de preparare şi utilizare a produselor terapeutice:
*Infuzie din rădăcini, seminţe şi tulpini preparată dintr-o lingură la 250 ml de apă clocotită; se infuzează acoperit 10-15 minute şi se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înainte de mese;
*Decoct din 10-15 g rădăcini uscate la 500 ml apă; se fierbe 10-15 minute la foc mic şi se beau 2-3 ceaiuri pe zi, înainte de mese;
*Decoct din seminţe de angelica: o linguriţă se fierbe 5 minute, se infuzează acoperit şi se beau câte două căni pe zi, îndulcite cu miere de albine;
*Macerat din rădăcini şi seminţe (în părţi egale), care se prepară din 20 de g plantă la un litru de apă rece, având efecte în crampe stomacale, colici intestinale, vome, astenie, ameţeli, vertij, nevralgie şi afecţiuni ale glandei tiroide ;
*Tinctură din rădăcini (20 g în 100 ml alcool 700): se lasă la macerat timp de 10 zile şi se iau câte 10-20 picături de 3 ori pe zi, înainte de mese, într-o cură de 30 de zile;
*Tinctură din amestec de angelica, podbal, iarbă mare (în părţi egale); se consumă câte 1-2 linguriţe de 3 ori pe zi, cu bune efecte în astmul bronşic;
*Comprese reci cu macerat din rădăcini proaspete sau frunze crude (50 g la litru) pentru plăgi, contuzii, ulceraţii, hemoroizi şi fisuri anale;
*Cataplasme din frunze de angelica, frunze de ruta, miere de albine pentru răni provocate prin muşcături de câine sau şarpe;
*Vin din rădăcini sau tulpini mărunţite (50 g macerate într-un litru de vin alb sec timp de 10-14 zile); se agită zilnic, se strecoară şi se beau 1-2 păhărele de 100 ml pe zi, înainte de mese ;
*Vin din amestec de angelica şi pelin, care se macerează 8-10 zile şi se consumă câte o lingură de 3 ori pe zi, având efecte în parazitoze intestinale şi ca întăritor digestiv;
*Lichior tonic din 25 g de tulpini verzi şi 1 g de nucşoară, care se macerează timp de 15 zile în 1,5 litri alcool, 700 din fructe; după strecurare se adaugă sirop făcut din 1 kg zahăr şi 500 ml apă şi se păstrează la rece;
*Cremă alcoolizată preparată din: 10 g de tulpini de angelica, 4 g nucşoară, 1,5 g de scorţişoară, 0,3 g de cuişoare; totul se macerează timp de 6 săptămâni într-un litru de alcool 700, se adaugă sirop format din 300 g zahăr  300 g apă, se continuă macerarea şi se strecoară;
*Pulbere din rădăcini uscate şi mărunţite, din care se ia câte un vârf de cuţit; se ţine timp de 5 minute sub limbă de 3-4 ori pe zi, înainte de mese, în cure de durată.
-Tenul gras se tratează tot cu angelica

*În cosmetică şi parfumerie se foloseşte, cu rol de catalizator al mirosului, datorită lactonelor macrociclice, mai ales în parfumuri erbacee care capătă o notă de mosc (se adaugă 10 mg la 1 kg parfum).
*Măştile cosmetice pentru ten gras, seboreic şi cu pori mari se prepară sub formă de pastă din pulbere fin măcinată de angelică umectată; se ţine 30 minute pe faţă, eventual cu adaos de muşeţel sau cu sânziene galbene.
*Primăvara se fac incizii în partea superioară a rizomului, de unde se colectează o gumă-rezină cu miros de mosc.

-Ca produse casnice pe bază de angelică se prepară săpunuri şi detergenţi (folosind ulei din seminţe) , precum şi în vopsitorie pentru obţinerea culorii galben-aurie.
-Tulpinile verzi ale plantei dau aromă dulceţurilor;
-În alimentaţie se foloseşte ca legumă din tulpinile şi frunzele fragede, tăiate în bucăţi de 8-10 cm, care se fierb 10-20 minute în sirop de zahăr şi se păstrează în borcane bine închise pentru a fi consumate sub formă de conserve (Niort, Chateaubriant).
-Părţi din plantă pot servi la aromatizarea multor mâncăruri preferate de locuitorii din vestul Europei. În nord, laponii fierb frunzele şi rădăcinile de angelica în lapte, pregătind o mâncare specială, foarte aromată.
-La prepararea unor produse de cofetărie (dulceţuri, prăjituri, bomboane) se folosesc tulpinile verzi care sunt înălbite concomitent cu peţiolurle.
-Rădăcinile de angelica intră în tehnologia de preparare a unor băuturi alcoolice, mai ales lichioruri amare (Chartreuse, Benedictine, Theriaque, English bitter şi apa Carmelitelor). Formulele de preparare a lichiorurilor au fost elaborate iniţial de călugării din ordinul benedictin, care foloseau angelica în diverse elixiruri şi în misteriosul „teriac veneţian“, care intră astăzi în reţeta original a Bitterului suedez. În aceste reţete se mai adaugă mentă, roiniţă, coriandru, anason, fenicul, şofran, ardei, lămâie, scorţişoară, nucşoară, cuişoare, ghimbir şi cardamom.
-O reţetă mult căutată se prepară din: seminţe de angelica (12 g), fructe de anason şi fenicul (câte 8 g), alcool (200 ml) şi apă (25 ml); se macerează 10 zile, se adaugă 500 g zahăr, se lasă în repaus şi se strecoară.

-Angelica intră în compoziţia celebrului lichior Vespetro:
*Lichiorul Vespetro, atât de lăudat în Occident, se prepară tot dintr-un amestec din: seminţe de angelica (55 g), fructe de anason şi fenicul (cât 7 g) şi de coriandru (6 g). După măcinare se macerează timp de 8 zile în alcool 70⁰, se strecoară prin tifon dublu şi se îndulceşte cu 500 g zahăr şi 60 ml apă, având cele mai bune efecte în tulburările digestive şi balonări cu gaze intestinale.
*Mult succes are balsamul Comandorului, preparat din: rădăcini de angelica (10 g), sunătoare (20 g) şi alcool 80⁰ (720 ml); se lasă la macerat 8 zile cu agitare zilnică după care se adaugă smirnă (10 g), tămâie (10 g), iar după 10 zile se mai adaugă balsam de Tolu (60 g), smirnă (60 g) şi aloe (10 g). După o macerare de încă 10 zile se filtrează şi se dă în consum.
*Pentru uz casnic se poate prepara un lichior de angelica cu efecte aperitive şi digestive din tulpini verzi de angelica (45 g) la 1 litru alcool 40⁰; se lasă la macerat 4 zile, se adaugă 1 kg zahăr şi 750 ml apă, se continuă macerarea încă 7 zile, se filtrează şi se păstrează în sticle bine închise.
-Astazi angelica este una dintre cele mai renumite si mai utilizate plante medicinale. Totodata angelica este planta magica ce ne ajuta sa comunicam cu lumea ingerilor.

Amareala

Amareala  Polygala amara

Descrierea speciei. Planta erbacee, vivace, care creste din abundenta prin padurile, pasunile si finetele din regiunile alpine si subalpine. In pamant are un rizom ramificat, brun-galbui la exterior, alburiu la interior, care se prelungeste cu o radacina groasa de aproximativ 1mm. In fiecare primavara din rizom iau nastere mai multe tulpini, lungi de 15-20 cm, avand cea mai mare parte a lungimii lor intinse pe suprafata pamantului. Prezinta frunze bazilare, dispuse in rozeta, eliptic ovate, iar pe tulpina frunze mai mari, mai alungite si mai inguste; ambele tipuri de frunze sunt glabre. Florile grupate in spice terminale de culoare albastra, uneori violeta, rosiatica sau alba sunt neregulate, cu caliciu format din 5 sepale, 3 exterioare mai mici si doua laterale petaloide mai mari, iar corola din 5 piese, petala anterioara fiind mai dezvoltate si cancava. Infloreste in lunile mai, iunie si iulie.
Produsul vegetal folosit. De la aceasta planta se recolteaza in scopuri medicinale atat planta intreaga ( Herba Polygalae cum radicibus ), cat si numai radacinile ( Radix Polygalae ) recoltate in mai sau iunie, in timpul infloririi. Ambele produse au gust puternic amar, ceea ce justifica si denumirea speciei.
Principii active: saponine triterpenice si salicilat de metil sub forma de glicozida.
Actiune farmacologica: excita secretiile si in special secretia bronsica.
Intrebuintari. Se foloseste sub forma de decoct 2% ca expectorant in bronsite si astm, administrandu-se in 5-6 reprize pe zi.

Albastrele

Albastrelele cresc in zonele de campie si de deal (mai ales pe langa lanurile de cereale), dar si in zone cu clima uscata si ajung la maturitate incepand cu luna iulie pana in septembrie. Au o durata de viata de 1-2 ani. De la aceasta planta se utilizeaza in mod special florile. Planta este acoperita de peri micuti care ii ofera in aspect matasos. In ciuda numelui, florile plantei sunt atat albastre dar si alb-roz. Florile se vor recolta doar cand sunt integral deschise. Albastrelele au proprietati calmante, hidratante, astringente, antiinflamatoare, bacteriostatice, emoliente. Se utilizeaza mai ales in boli ale pielii si in cosmetica, dar si pentru alte afectiuni. Pentru ca efectul albastrelelor sa fie evident, in scop cosmetic, acestea trebuie utilizate sub forma de comprese, zilinic timp de 10-15 minute timp de 2-3 luni.

In scop medicinal se vor utiliza doar florile plantei. Uscarea florilor se va face intinzandu-le intr-un singur strat pe o suprafata uscata. Dupa acest procedeu, pentru preparearea ceaiurilor (infuzii) florile vor fi pastrate in pungi de hartie.

Uz extern: flori - ochi obositi sau iritati, riduri, eczeme, ulceratii ale pielii, orjelet, ihitioza, conjunctivite - sub forma de infuzie (compresa) concentrata si cataplasma.

Uz intern: flori - bronsite, stari febrile, boli hepatice, boli renale, boli ale aparatului urinar, ameliorarea starilor diareice, diureza, litiaza biliara, dispepsie - sub forma de infuzie.

Acacia catechu

Acacia catechu face parte din familia Fabaceae si este un copac de dimensiuni medii. Scoarta este dura si are culoare verde. Tulpina are diametru de 30-40 cm si nu creste dreapta, la fel si coroana are forma neregulata. Florile au culoarea galben pal sau alb, foarte parfumate (este folosita in anumite zone ca planta ornamentala sau in industria parfumurilor), fructele sunt in forma de pastaie si au culoarea maronie. Lemnul sau este bogat in tanin si catechin (antioxidant polifenolic). creste in India (Campia Gangelui) si Burma.

In scop fitoterapeutic sunt utilizate frunzele si mugurii. Este folosit mai ales datorita calitatilor sale puternic astringente.

Uz intern:

- diaree, dizenterie, guturai, tuse, febra, raceli, stimularea secretiei lactate - sub forma de decoct.

Uz extern:

- mameloane crapate, hemoragia nazala (epistaxis), pentru eczeme sau anumite forme ale leprei - sub forma de tinctura.

Afinul

Afinul
 este un arbust, cu fructe mici, de culoare inchisa, albastru spre negru. Se intalneste in zone de munte, mai ales pe versantii cu umiditate crescuta si temperatura moderata.
Frunzele se recolteaza de la sfarsitul lunii iulie pana in septembrie, iar fructele din luna iulie pana in august.
Fructele contin taninuri, acizi organici, substante antibacteriene si antiseptice, dar si un echivalent vegetal al insulinei (mirtilina). Interesant este ca aceste proprietati se mentin chiar si dupa ce fructele sunt uscate.
Frunzele au proprietate antibiotica, consumul lor contribuie la modificarea favorabila a florei patogena intestinala.
Uz intern:  frunzele - tulburari de circulatie, diabet, boli hepatice, boli urinare, boli reumatismale, guta - ceaiuri sau infuzii.
- fructele - enterocolite, diaree, hemoroizi, oxiuroza, tulburari ale acuitatii vizuale, cistite, stari inflamatorii ale aparatului respirator sau digestiv, ateroscreloza.


Uz extern:- fructele - faringite, stomatite, candidoze bucale si afte, se va face gargara cu suc sau tinctura de afine diluata. Se fac clisme in caz de hemoroizi cu infuzie de afine. Datorita proprietatilor antiseptice si antibacteriene se utilizeaza si in caz de eczeme sau cuperoze. Se pot macera doua linguri de frunze de afin si se vor bea 2 cani pe zi (se vor tine la macerat timp de 6 ore).

Armurariu

Armurariul-Silybum marianum

Descriere
Este o planta tepoasa, de pana la un metru inaltime, cu tulpini si frunze de un verde sters, cu flori rosietice, care fac niste seminte cu gust amarui.
Acest scaiete este printre cele mai utilizate plante medicinale din lume. In semintele sale se ascund substante cu o extraordinara actiune benefica asupra ficatului.
Armurariul este in prezent unul dintre cele mai puternice remedii naturale contra afectiunilor hepatice, aflate in explozie in ultimul deceniu.
Armurariul este un anti-toxic puternic, ajutand organismul sa reziste celor mai puternice otravuri, de la ciupercile toxice, pana la gazele industriale sau metalele grele.

Armurariul (Silybum marianum) se gaseste numai în zonele calde, cum ar fi Dobrogea, Oltenia, sudul Moldovei si zona Subcarpatilor sudici, fiind o planta de cultura.

Istoric

Aceasta planta a fost utilizata de pe vremea lui Heronymus Bosch (1595), ea îsi dezvaluie puternicul efect curativ în afectiunile hepatobiliare în special, începând cu secolul XVIII-lea. Calitatile cu adevarat remarcabile ale fructelor (semintelor) acestei plante sunt acelea prin care principiile ei active ajuta din plin la regenerarea celulei hepatice si la eliminarea toxinelor de la acest nivel, fiind considerata una din cele mai puternice antihepatotoxice.
Numeroasele studii efectuate în Statele Unite au aratat ca flavonoidele, substanta activa prezenta în semintele de armurariu, favorizeaza regenerarea celulelor hepatice, cresc capacitatea organismului si, în special, a ficatului de a se apara de infectii, fapt ce conduce la folosirea cu rezultate foarte bune în tratamentele împotriva hepatitei virale, a hepatitei de tip A, B si C, organismului si, în special, în capacitatea ficatului de a se apara de infectii.
Este, recomandat si în tratarea icterelor si a insuficientei hepatice, unde silibinina, o alta substanta continuta de planta împiedica procesul de acumulare a toxinelor în ficat, favorizând activitatea celulelor hepatice si, nu în ultimul rând, la stimularea eliminarii compusilor toxici din celulele hepatice.
In tratarea dischineziei si litiazei biliare, cunoscându-se puternicul sau efect de stimulare a productiei de bila, favorizând eliberarea acesteia, împiedicând astfel acumularea de calculi la nivelul vezicii biliare, diminuând starile inflamatorii de la nivelul acesteia.In alcoolism, unde nu actioneaza asupra diminuarii dependentei fata de alcool, însa se cunosc actiunile sale asupra refacerii ficatului, sustinerea activitatii nervoase, ajutând chiar la recapatarea reflexelor si a cordonarii normale, reducâ nd tremurul membrelor si alte simptome de acest gen.Se cunosc si efectele benefice în intoxicatiile cu methanol, cu tetraclorura de carbon si cu metale grele, cum ar fi intoxicatiile cu plumb si mercur.

Actiune si boli

Cancerul
Zeci de studii, efectuate în ultimul timp, unele dintre ele finalizate sau altele în curs de derulare, arata ca semintele acestei plante sunt un inamic redutabil al acestei boli, de cele mai multe ori descoperita într-un stadiu mult prea avansat si neiertatoare. S-a descoperit ca principiile active ale acestei plante activeaza sistemul imunitar, favorizând neutralizarea radicalilor liberi din organism, reîntinerirea acestuia, precum si la procesul de înglobare si distrugere a celulelor canceroase. Studiile facute în rândul populatiilor mediteraneene si ale Asiei Centrale, unde aceasta planta este consumata în mod traditional, arata ca incidenta cancerului este de pâna la trei ori mai mica.
Ceaiul de armurariu este considerat de cercetatorii americani varianta cea mai putin indicata de a folosi armurariul, întrucât flavonoidele din compozitia sa se degradeaza puternic în contact cu apa fiarta.

Pentru a preveni cancerul: faceti la fiecare schimbare de anotimp o cura cu seminte de armurariu, consumand 4 lingurite de tinctura pe zi, vreme de trei saptamani. Aceasta planta activeaza sistemul imunitar (favorizand fagocitarea celulelor maligne), neutralizeaza radicalii liberi, reintinereste organismul. Studii facute in randul populatiilor mediteraneene si din Asia Centrala, unde aceasta planta este consumata in mod traditional, arata ca incidenta cancerului este de pana la trei ori mai mica la cei care consuma frecvent aceasta planta.

Combaterea efectelor adverse ale chimioterapiei - este un domeniu de maxima importanta pentru cei care recurg sau au recurs la medicatia de sinteza, pentru combaterea bolii canceroase. Semintele de armurariu (arata studiile facute in cateva spitale americane) sunt printre putinele remedii cunoscute care au eficienta dovedita in combaterea teribilelor efecte adverse ale citostaticelor. Un litru de infuzie combinata de armurariu, consumata zilnic vreme de 20 de zile, sustine activitatea hepatica, mentine capacitatea de lupta a sistemul imunitar si impiedica aparitia simptomelor neurologice, provocate de administrarea acestui tip de medicatie.

Indicatii:
- hepatita,
-ciroza hepatica,
-toxinfectie alimentara,
-coxartroza,
-reumatism,
-astenie,
-constipatie rebela,
-spasmofilie,
-leucemie,
-covalescenta dupa boli grave,
-boli degenerative,
-emanciere (slabire exagerata),
-sindrom de malabsortie,
-surmenaj intelectual (indicata mai ales studentilor în perioada examenelor),
-astenie,
-migrena,
-lipsa de vitalitate,
-oboseala marcata,
-depresie (plus un gram pulbere de sunatoare de 4 ori pe zi),
-boli ale splinei (plus siminoc si brustur cîte 2g. de 4 ori pe zi)

Pentru negi
În veruci (negi), papiloame si alte excrescente virusale tinctura din fructe zdrobite de armurariu (30% în alcool de 70° macerat 10 zile) se administreaza intern câte 10 pic. x 3 pe zi.
Extern se pun alternativ, toata noaptea comprese cu tinctura care se asociaza cu aplicarea de comprese înmuiate în suc proaspat de rostopasca (Chelidonium majus) si laptele câinelui (Euphorbia cyparissias) în cantitati egale.

Recoltare si pastrare

Fructele se recolteaza dimineata, pe soare, dupa caderea frunzelor prin taierea antodiilor. Se usuca in strat subtire pe coli de hartie in loc uscat si aerisit. Se depoziteaza in pungi de hartie.

Compozitia chimica

Compozitia chimica complexa a armurariului îi justifica efectele lui remarcabile. Astfel planta contine :
-saponozide si ulei volatil,
fructele contin
-similarina (de fapt 4 flavonoide silibina, silidianina, silimanina si silandrina),
-aminoacizi (l-cisteina, glicina, acidul l-glutamic, acidul d-l-2-amino-butiric, d-l-leucina, tiramina)
-lipide,
-acidul fumaric (acid specific plantei Fumaria officinalis - Fumarita - care este considerata un armonizator al functiilor biliare, un puternic purificator al organismului iar împreuna cu frasinul si angelica este considerat un foarte bun fitogeriatric - reantineritor -),
-polihidroxifenil cromone,
-amidon etc.

Mod de utilizare

Pulberea de armurariu
Se obtine prin macinare cu ajutorul râsnitei electrice, dupa care se va cerne printr-o sita. Având în vedere faptul ca substantele active se degradeaza, prin oxidare, este indicat ca aceasta sa fie preparata cu 5 - 10 minute înainte de a fi consumata. Daca procedeul vi se pare prea dificil, atunci este bine ca pulberea de armurariu sa fie pastrata într-un borcan închis ermetic, tinut la frigider, învelit într-o bucata de hârtie închisa la culoare, dar nu mai mult de cinci zile. Se recomanda administrarea unei lingurite rase de pulbere, de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se tine sub limba 10 - 15 minute, dupa care se înghite cu apa.

Tinctura
Datorita faptului ca acest produs are cel mai lung timp de valabilitate, aproximativ doi ani, fara a-si pierde calitatile terapeutice, este considerata forma de administrare ideala.
Tinctura se prepara astfel: se pun într-un borcan 20 de linguri de pulbere de seminte de armurariu, care se acopera cu alcool de 50 de grade, amestecând continuu. Când întreaga masa de pulbere a fost acoperita, iar deasupra la aproximativ doua degete se observa un strat de alcool, se închide borcanul ermetic si se lasa la macerat pentru 14 zile. Dupa cele 14 zile, se strecoara printr-un tifon si se pune în sticlute mici, închise la culoare, urmând a se pastra maximum doi ani. Se recomanda folosirea acestei tincturi administrându-se câte o lingurita de tinctura de patru ori pe zi.

Infuzia combinata
Asa cum arata si denumirea, combina extractul rece cu extractul cald, ajutând astfel la conservarea principiilor active.
Aceasta se prepara astfel: o lingurita de pulbere de seminte de armurariu se lasa la macerat în 125 ml apa rece, de seara pâna dimineata, când urmeaza a se filtra, maceratul se pune deoparte, iar pulberea ramasa se opareste cu 125 ml apa clocotita, se acopera vasul aproximativ 20 de minute, dupa care se filtreaza si se combina cele doua solutii. Se recomanda consumarea a trei cani cu astfel de infuzie pe zi, cu un sfert de ora înainte de cele trei mese principale.

Cataplasma
Se amesteca doua-trei linguri de pulbere fin macinata din seminte de armurariu cu apa calduta pentru a se forma o pasta ce va fi aplicata extern pe locurile afectate.
Se asaza deasupra o bucata de tifon curat sau o pânza, care trebuie sa fie obligatoriu din fibre naturale, si se va lasa sa actioneze minimum trei ore. Aceasta cataplasma este indicata a se folosi de catre bolnavii de psoriazis.
Suplimentar se recomanda urmarea unei cure interne, de dezintoxicare, prin administrarea de patru lingurite de tinctura pe zi. Acelasi procedeu de aplicare a cataplasmelor este recomandata în tratarea cancerului de piele, în care se recomanda aplicarea unei cataplasme la doua zile, pe zona afectata.

Cancerul de prostata si hepatic - sunt cele doua localizari ale bolii canceroase, în care a fost verificata clinic actiunea favorabila a semintelor de armurariu sau a silimarinei.
De asemenea, este recomandata aceasta cura si în cancerul pulmonar, de sân, ovarian, precum si în cancerul intestinului gros. În toate aceste afectiuni se recomanda administrarea unei lingurite de pulbere de seminte de armurariu de patru ori pe zi, în cure de 15 zile, cu 10 zile pauza.
Pentru a combate efectele nocive ale chimioterapiei, se recomanda ca, zilnic, timp de 20 de zile, sa se consume infuzia combinata, constând în consumarea unui litru de infuzie pe parcursul unei zile.

Pentru tratarea insuficientei hepatice si a icterelor se recomanda consumarea zilnic, timp de 14 zile, a jumatate de litru de infuzie combinata, urmata de o saptamâna de pauza.
Este, de asemenea, indicat ca orice persoana sanatoasa sa faca de patru ori pe an o cura de trei saptamâni în care sa ia câte o lingurita de pulbere de seminte de armurariu, de patru ori pe zi, sau prin administrarea unei lingurite de tinctura de armurariu de patru ori pe zi.

Maceratul se realizeaza adaugând la 500 ml. apa de izvor sau apa distilata 3 lg. cu vîrf de pulbere din fructe. Se acopera si se lasa sa se macereze o noapte. Dimineata se strecoara si se consuma rece pentru cei cu o constitutie fierbinte.
Pentru convalescenti mai întîi se încalzeste apoi se stecoara într-un termos pentru a se pastra caldut pe tot timpul zilei.
Maceratul nu se tine de pe o zi pe alta.
Pulberea de fructe indiferent de folosire nu se prepara pentru mai mult de o saptamîna de zile.

Ceaiul
Ceai pentru afectiuni hepatice
Intr-un litru de apa clocotita se pun 2-3 linguri de fructe de armurariu (Silybum marianum) macinate si se fierb 2-3 minute. Dupa ce, prin racire, lichidul ajunge la temperatura camerei, se adauga patru linguri de miere de salcim.
Silimarina din armurariu are un deosebit efect hepatoprotector, iar componentele mierii de salcim, in special glucoza si fructoza, sint elemente nutritive importante, regenerante, care maresc rezervele de glicogen din ficat. Se bea intreaga cantitate fractionata pe parcursul unei zile, cu o ora inainte si dupa mesele principale. Cura se tine 20 de zile, cu 10 zile de pauza, timp de trei luni.

Retete

Regenerator hepatic:
- 1kg miere de albine zaharisita (dupa zaharisire mierea se alcalinizeaza putînd astfel fi consumata si de catre cei ce au afectiuni stomacale)
- 150g. pulbere din fructe de armurariu
- 200g. pulbere din fructe de catina
- 300g. pulbere din polen apicol
- 100g. propolis apicol razuit

Se pun într-un vas si se amesteca pîna la completa omogenizare. Optional se poate tine la frigider.

Administrare.
Dimineata si la prînz câte o lingura cu 30 min. înainte de masa.

Efecte remarcabile.
- normalizarea metabolismului pe multipele planuri,
- cresterea focului digestiv si mental,
- detoxifieera puternica a ficatului cu armonizarea globala a functiei lui,
- asimilarea armonioasa a principilor nutritive si vitale din alimente,
- o mai buna absorbtie a oxigenului din aer,
- întarirea sistemului imunitar.
- la nivel mental apare o mai buna stare de focalizare si patrundere mentala, discernamînt între ceea ce trebuie sa facem si ceea ce nu trebuie sa facem (discernamîntul spiritual)
Toate aceste efecte se manifesta pe fondul unei stari mentale de calm si seninatate, de împacare cu Sine si în Sine.

Pentru boli hepatice
Se indica urmatorul amestec de plante: sulfina, armurariu, catina alba, anghinare, cimisir (1/4), rostopasca, (1/2).
Plantele combinate în parti egale cu exceptia precizarilor, se fac pulbere si se vor lua sublingual cîte 4g. de 4 ori pe zi pe stomacul gol. Dupa 15 min. se înghit cu putina apa.
Plantele se iau pîna la vindecare.

Pentru purificarea ficatului si eliminarea grasimilor.
Aceasta cura se face înaintea orcarui alt procedeu terapeutic ce actioneaza asupra ficatului. Se stie ca primul lucru pe care vrem sa îl facem atunci cînd ceva este în neregula este sa facem mai întâi ordine si sa curatam zona în care vrem sa actionam. Acesta cura purifica ficatul si îl pregateste astfel pentru terapia de refacere si apoi pentru cea de tonifiere.
La 400 g pasta de argila (argila se înmoaie cu apa de izvor) se adauga 50g pulbere din fructe de armurariu, 50g. pulbere din radacina de brusture 50g. pulbere din frunze de anghinare, 5g. pulbere din frunze de marul lupului (atentie aceasta planta nu se supradozeaza) si 30ml. tinctura de propolis concentratie de 30%. Se lasa o zi descoperit si se mesteca cît mai des în sens invers acelor de ceasornic, pentru volatilizarea alcoolului. Se acopera si se tine la frigider.
Aceasta cura cu pasta de argila se realizeaza timp de 21 de zile. Primele 7 zile se va consuma apa de argila si urmatoarele 14 zile se va consuma laptele de argila.

Apa de argila:
- Se prepara punînd cîte o lingurita plina cu pasta de argila într-un pahar cu 150 ml apa de izvor, se amesteca si se lasa o noapte.
Se va consuma dimineata cu o jumatate de ora înainte de masa, fara ca lichidul sa se agite.

Laptele de argila:
- Se prepara identic cu apa de argila dar dimineata se va agita continutul cu 30-40 de secunde înainte de a fi consumat.

Observatii

Armurariul nu se recomanda femeilor insarcinate!

Anghinare

Anghinarea este cunoscuta ca planta de leac, dar si ca delicatesa culinara, inca din antichitate. Nu este o planta oarecare, o simpla buruiana pe  care doar romanii si grecii o considerau un foarte bun afrodiziac, in timp ce egiptenii o foloseau pentru linistirea inimii ostasilor. De prin secolul al XVI-lea, medicii din Anglia si Franta au inceput sa o foloseasca drept leac impotriva varsarii de fiere.

Pe vremuri, in fiecare casa, se gasea cate un borcanel cu anghinara, despre care femeile cu experienta vietii spuneau ca este buna dupa mesele bogate, ceaiul din aceasta planta fiind considerat spaima crizelor de bila.

In medicina naturista, la prepararea produselor pe baza de anghinara, se folosesc radacinile si frunzele.

Anghinara stimuleaza secretia de bila. Cel mai la indemana tratament este infuzia. In 500 de ml de apa clocotita se pun doua lingurite de planta bine uscata si maruntita. Se lasa la infuzat, zece minute, se strecoara si se indulceste cu miere de albine. Ceaiul se bea, peste zi, in trei reprize. Prima, dimineata, pe stomacul gol, dupa care se sta culcat o jumatate de ora, pe partea dreapta. Restul de ceai se bea cu 30 de minute inainte de mesele principale, cu inghitituri mici si rare.

Dupa zece zile, doza de planta se mareste la trei lingurite si dupa alte zece zile, la cinci lingurite. Dupa aceasta perioada, obligatoriu se face o pauza de o luna, dupa care, daca este nevoie, cura se reia dupa aceeasi schema.

Tinctura de anghinara are efecte bune in calculoza biliara si unele forme de icter. Peste 500 de grame de planta proaspata se toarna un litru de alcool de 70 de grade si se lasa la macerat, timp de 15 zile.

Dupa aceasta perioada, lichidul rezultat se strecoara si se trage in sticle mici, inchise la culoare. Se iau cate 20 de picaturi de trei ori pe zi, in putina apa, cu 30 de minute inainte de mesele principale.

Legenda spune ca, odata, pe cand Zeus a venit in vizita la fratele sau, Poseidon, care era vecin cu niste pamanteni, undeva, pe malul marii, a vazut, intr-o zi, o fata nespus de frumoasa, pe care a vrut s-o cucereasca imediat.

Aceasta i-a spus Zeului ca o cheama Cynara si ca este de acord sa mearga cu el in Olimp. Acolo, insa, la un moment dat, i s-a facut dor de casa si, fara sa ceara voie, a coborat pe pamant sa-si vada mama si pritenii.

Cand a aflat, Zeus s-a infuriat foarte tare si a trimis-o inapoi pe pamant sub forma unei plante, anghinara, asa cum o stim noi, astazi.